„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Nouăzeci și nouă de shot-uri de tequila pe bar

  Vreau să încep articolul acesta cu un micuț disclaimer. N-am nimic cu persoanele care „beau de sting” sau chiar cu cele care doar beau pentru că vor să se distreze. Până și eu mai dau o bere pe gât din când în când cu prietenii. E o chestie socială, presupun. Cu toate astea, stăteam și mă gândeam acum ceva vreme de ce există lume care bea alcool în cantități excesiv de mari doar pentru a uita chestii sau pentru a nu mai simți ceva, sau poate chiar doar pentru a se simți bine. În mod normal nimeni nu prea poate să spună că bea băuturi cu o grămadă de grade doar pentru că le place gustul. Desigur, aș putea să greșesc și să existe acolo persoane cărora să le placă un gâtlej aprins din când în când. Le urez acelor persoane toate cele bune.

  Până la urmă, care e scopul? Făcând puțin calculele, să zicem că o persoană cât de cât antrenată ar putea să dea pe gât 7 shot-uri* din băutura lor alcoolică preferată înainte să pice, poate chiar combinate cu ceva, deși orice combinație e o idee proastă în cazuri de genul. De ce ai face asta? Considerând că un shot bun poate costa minim 7-8 lei**, dacă nu și mai mult pentru combinațiile „artistice” precum B-52, brain hemorrhage sau mai știu eu ce alte combinații, putem ajunge în final la o gaură măricică în buget, împreună cu rinichi care ne urăsc și o stare nu tocmai de bine în ziua ce va urma, plus că cel mai probabil corpul va vrea să elimine alcoolul din sistem cât mai repede ceea ce înseamnă o escală scurtă prin baia barului în care au fost consumate shot-urile. Ceea ce nu înțeleg eu, sunt persoanele care fac chestia asta pentru că vor. Care e scopul? Și pun întrebarea asta ție, cititorule, sperând că vei avea un răspuns. Eu personal nu am avut niciodată dorința să beau până cad lat și chiar vreau să aflu care ar fi motivația din spatele acestei chestii. 

 Ca un analog, aș putea pune aceeași întrebare și pentru persoanele care mănâncă până literalmente nu mai pot. Până când corpul lor le zice gata. De ce oamenilor le place excesul de *inserați element aici*? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. GL HF!

*număr total la nimereală, aveam nevoie de o valoare, 7 a rămas
**estimare bazată pe cele câteva ieșiri ale mele care au implicat și shot-uri de „ceva”

Wild Wasteland: Să te-ajute Dumnezeu

  Sincer să fiu, nu știu cum am să fiu când am să fiu bătrân. Poate am să fiu un bunic exemplar, poate am să mă fac de 150 de kilograme și am să mă uit la televizor toată ziua sau am să pilotez mașini de curse pentru că și-așa nu aș mai avea cine știe câți ani de trăit. Dar oricum ar fi, aș dori să fiu fericit. Să pot spune că tot ce-am făcut până acum în lumea asta a meritat și că nu-mi pare rău de nimic. Sau, am să fiu un bunic paranoia cu folie de staniol pe cap țipând după extratereștri. Nu râdeți, se poate întâmpla!

  Dar nu de asta suntem aici. Astăzi, după o zi ceva mai lungă la facultate și un laborator la care mă simțeam ca și cum aș fi fost „în plop și plopu-n aer”, după cum spune o vorbă din popor, am decis să merg puțin la fast-food-ul din colț și să-mi iau un binemeritat burger. Mi-era și foame, recunosc, și poate nu am meritat acel burger, dar a fost bun. Acolo, în fața mea, stătea un domn în vârstă care voia să își comande ceva, doar că nu știa cum se numea acel ceva. După o discuție interesantă cu omul de la vitrină, căruia îi cerea „o chestie d-aia presărată cu puțin zahăr, știi tu”, au ajuns amândoi la concluzia că domnul nostru în vârstă voia defapt, o gogoașă. Două chiar! În acel moment, se putea vedea pe fața bătrânelului căruia îi vom spune John de acum (pentru că rămân fără construcții sinonime cu „om bătrân”), că nu putea să înțeleagă cum a putut să uite cum se numesc gogoșile. Gogoșile... Între timp mi-am primit și eu burger-ul și am plecat să-l mănânc, salutând-ul pe John.

  Am mers spre facultate și m-am oprit la un colț să-mi termin „cina” și să mă pregătesc de două ore de stat la bibliotecă, când ce să vezi, John trece pe lângă mine în drum spre Institutul Regional de Oncologie din Iași. Văzusem cu puțin timp în urmă că John lua niște pastile, dar nu am considerat că au vre-o legătură. Ajunge în dreptul meu, și aproape cu lacrimi în ochi, îmi zice: „Vreau doar să-ți spun, că-ți doresc să te-ajute Dumnezeu, cu tot ce vrei tu în viață. Mi-am propus să mulțumesc tuturor persoanelor pe care le întâlnesc, și să le urez numai de bine. Să fii sănătos, tinere! . . .”.

  Și apoi... își continuă încetișor drumul spre IRO. Ce faci în situații de genul ăsta? Adică sigur, i-am mulțumit, și i-am urat toate cele bune de-aici încolo și că totul o să fie ok, dar... parcă nu a fost destul.

  Voi ce ați fi făcut într-o situație de genul ăsta? Ați trecut prin chestii similare? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. Să v-ajute Dumnezeu, sau orice deitate sau concept socio-uman considerați că are o astfel de putere...

  "Wild Wasteland unleashes the most bizarre and silly elements of post-apocalyptic America. Not for the faint of heart or the serious of temperament. " - Descriere din Fallout : New Vegas

ASII Lan Party și „efectul pubstomp”

  Aș dori să încep prin a spune că nu-s un gamer hardcore. Mă joc de plăcere și acum că sunt în ultimul an al facultății, e de înțeles că nu prea am timp să mă joc. Am laboratoare dubioase, cursuri și mai dubioase și nu în ultimul rând o licență la care n-ar fi rău să mai lucrez din când în când. Mi-am pierdut puțintel avantajul pe care-l aveam la începutul anului III. Nu-i bai. Dar să nu deviez prea mult. Chiar dacă nu prea e timp de jocuri, din când în când mai pun și eu mâna puțin mai altfel pe mouse și mai dau găuri într-un tanc sau mai pun un ward, două. Și dacă mai apare și vre-o competiție, cu atât mai bine. Așa a fost cazul weekend-ul trecut, când am avut ocazia de a participa la un LAN Party organizat de Asociația Studenților Informaticieni Ieșeni (sau ASII, pe scurt). Eu, împreună cu alți 4 omuleți ne-am făcut o echipă de Dota2 și am decis să participăm, că doar ce-o să se întâmple. Jucăm un meci, două și plecăm acasă. De fapt am stat acolo cam 7 ore și ne-am jucat de ne-a ajuns. Ca bonus, am observat o chestie foarte interesantă, care cred că se întâmplă destul de des la evenimente de genul.

  Echipa noastră a mers la acel LAN Party cu un singur scop. Să ne distrăm. Dacă, doamne ferește, mai prindeam și un loc pe podium, ceva, cu atât mai bine. Dar, nu a fost cazul. Am avut șansa să ne batem cu niște echipe de oameni profesioniști, al căror scop era să câștige acea competiție. În timp ce nici unul din noi nu avea peste 1000 de meciuri jucate, ne-am întâlnit cu oameni care aveau peste 3000. Există un punct în care nu mai joci jocul „doar de distracție” ci joci pentru a te perfecționa. Pentru a putea concura la un cu totul alt nivel. Pentru a fi un „pub stomper”. „Pubstomp” e un termen care aparent a apărut când DotA era la modă, care se aplica atunci când o echipă de oameni care au jucat foarte mult împreună și care au un nivel de cunoaștere a jocului destul de mare, aleg să se joace cu alți jucători care nu au jucat atât de mult jocul, și poate nici nu s-au mai văzut până atunci. În momente de genul ăsta, jocul devine foarte unilateral, echipa de „pubstomperi” fiind de obicei mult mai bună decât cea de omuleți noi.

  Și chestia asta s-a văzut și la LAN Party. Pot spune că de multă vreme nu mi-am mai luat bătaie în asemenea hal, dar a fost și amuzant într-un fel. Știi că nu mai ai șanse să câștigi, așa că încerci să te distrezi cât mai mult, ceea ce am și făcut. Prima oară când ne-am luat bătaie. Poate și a doua. A treia oară deja a devenit plictisitor. Deci, care e morala aici? Când vreți să participați la o competiție de genul, luați omuleți cu care ați jucat mult, și mergeți acolo să vă distrați. Până la urmă, cică asta contează. Voi când ați făcut ultima oară un pubstomp bun? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. GL HF!

Retrospectiva anului 2014


  Îmi plac iernile astea cu multă zăpadă de când eram copil. Cert e că vremea era și puțin mai fioroasă în trecut, dar asta nu ne împiedica să ieșim afară și să facem un om de zăpadă, copii fiind. Acum, mai rar prinzi o ocazie de genul ăsta. E trist. Poate că odată cu trecerea timpului prioritățile se schimbă. Nu, sunt sigur de asta. N-am mai scris de prea multă vreme, deși aș fi vrut. Am articole pregătite, numai bune de publicat dar pur și simplu parcă nu găsesc timpul potrivit să fac asta. Nu-i bai, ce-i scris e bun scris. Dar destul cu asta. În stilul clasic pe care l-am tot abordat de-a lungul anilor, e timpul pentru clasica retrospectivă a anului lu’ NoX. Pentru că e cea mai tare chestie să vorbești despre tine la persoana a treia. Not!


  Pot spune că anul acesta a fost destul de plin de evenimente, în mare parte datorită faptului că am început anul 2014 ca mândru student în anul II la Facultatea de Informatică Iași. Pentru mulți cuvintele astea nu înseamnă mare lucru, dar pentru cei care au trecut recent prin facultatea asta știu că e cel mai greu an din cei trei prin care trebuie să trecem. Sau poate că nu pe-atât de greu pe cât e de stresant. Literalmente nu ai timp de tine, iar chestia asta își spune cuvântul după o vreme. Sper doar ca anul III să nu fie chiar la fel de nasol, deși acum trebuie să pregătesc și lucrarea de licență. Cert este că ușor nu a fost până acum, poate din cauza unor profesori care nu prea puteau să transimtă studenților entuziasmul pe care îl aveau relativ la obiectul pe care îl predau sau pur și simplu din cauza obiectelor cărora eu personal nu le vedeam rostul. Nici acum nu le văd rostul și simt că le-am făcut absolut degeaba, dar încă nu pot spune asta cu siguranță. Nu știi niciodată când ai nevoie să știi exact cum funcționează un compilator și un parsor de cod. Nu? Nu?... Ok.

  Totuși, nu strică deloc să ai lângă tine o persoană care să empatizeze cu chestiile prin care treci, sau măcar să aibă habar despre ce te plângi tu acolo. Și, de ce nu, să te ajute să mai uiți de stresul cotidian. Eu am avut norocul să găsesc „persoana” acum aproape un an, și pot să spun că a fost una dintre cele mai grozave chestii care mi se puteau întâmpla. Spun că am găsit-o eu, dar cert e că ea m-a găsit pe mine. Eu doar stăteam în lume îmbrăcat în culori vii și cu căștile pe urechi iar ea a venit și mi-a schimbat percepția generală despre lume. Dracu’ nu-i așa negru precum pare. Am aflat și eu asta. Tot ce vreau să zic e că există o șansă chiar și pentru cea mai pierdută persoană să găsească lumina de la capătul tunelului. Adâncă treaba, nu? N-am mai băut cafea mai mult de o lună, nu mă judecați! Gândesc diferit acum.

  Am scris anul ăsta pe blog mai puțin decât am scris în primul meu an. Motivele pot fi multe, dar în principal mi-am pierdut interesul. E de menționat totuși că am încheiat cu succes povestea la care lucram de ceva vreme, moment care a însemnat foarte mult pentru mine. A fost sfârșitul unui capitol destul de important din viața mea. În afară de asta, un articol motivațional și descrierea unui all-nighter au fost cam cele mai răsărite articole de anul ăsta. Writer’s block de un an, zic. Nu-i rău.

  Cât despre planul pe care-l aveam eu pe anul ăsta, pot spune că nu s-a împlinit. Se pare că planurile făcute de revelion nu-s chiar așa de eficiente, mai ales când îți propui să înveți o limbă străină. Să fim serioși, cine are timp? Eu? La anul… La ID Fest n-am apucat să ajung, și nici să public jocuri n-am mai reușit, pentru că nu am mai avut nici un motiv să continui să fac jocuri, în momentul în care planul meu pentru licență s-a mutat de la jocuri la Arduino. Posibil să scriu despre asta în săptămânile ce urmează. N-am scris mai mult, nici mai bine, dar e ok. Suișuri și coborâșuri, după cum zice vorba din bătrâni. În schimb, am fost destul de fericit anul ăsta, și am terminat anul II de facultate fără restanțe și cu o medie foarte bună, acesta fiind de altfel un punct culminant al anului. Mai rar așa ceva la noi la facultate, mai ales pentru leneși ca mine. Nu pot să spun că mă plâng.


  Ei și-acum, a venit timpul să fac un plan nou pentru următorul an. În primul rând, cel mai important e să trec cu bine de anul III de facultate și să predau lucrarea de licență cu succes, lucru despre care am să scriu aici. După asta. N-ar fi rău să pun mâna și pe un job calumea. Și, în final, poate-apuc și eu să învăț limba aia străină. Rusa sună bine. Aș putea să încerc rusa. Acestea fiind spuse, vă urez un 2015 cât mai fain, și să aveți mai mult succes decât ați avut în 2014 sau în orice alt an. 

Totdeauna am fost, suntem și vom fi același popor

  Ca notă înainte de a trece la subiect, țin să menționez că nu voi discuta despre calitatea serviciilor CFR, pentru că subiectul a fost și va tot fi muls de toate agențiile de știri, mai ales acum cu venirea verii și sezonului estival. Iar auzim despre trenuri supra-aglomerate și orice altceva. Nu și acum.

  Am avut ieri ocazia de a veni cu trenul pe ruta Iași - Roman și din motive ce nu țineau neapărat de mine, a trebuit să stau în picioare ceva vreme. Nefiind neapărat ceva nou sau neplăcut pentru mine, mi-am acceptat situația, știind că trenul se va mai goli pe parcurs. Vorba aia, cu răbdarea treci și marea, sau cum mai era. Totuși, având în vedere că eu sunt unul din puținii oameni pe care nu-i omoară statul in picioare in tren ceva vreme, un cuplu care de asemenea a trebuit să stea în picioare cam o oră era de altă parere. Printre deja clasicele, „Dau bani să stau in picioare!?” sau „De ce nu suplimentează vagoanele?!” sau „Ce-i cu CFRu ăsta?!”, a apărut și zicala care m-a motivat să scriu acest articol „Totdeauna am fost, suntem și vom fi același popor...”.

  Răspunsul meu pe scurt ar fi: „Păi cu mentalitate de-asta, cred și eu...”. Aș putea găsi destule zicale care propun schimbarea mentalității prin acțiune și nu prin vorbe acide date cu un zambet șiret și o privire disprețuitoare, dar am impresia că ma refer la un caz deja pierdut. E puțin tragi-comic cum lumea se plânge și se plânge și se plânge fără să facă ceva în legătură cu asta. Toată lumea așteaptă să facă ceilalți ceva, pentru că „De ce sa fac eu?„ ,„Sistemul e praf!” sau ”Lasă că fac alții...”. Ei, ori inveți să lucrezi cu sistemul astfel incât să-ți meargă și ție bine, ori îl schimbi. A treia opțiune e de departe cea mai nefolositoare dar și cea implicită. Te plângi. Ăsta nu-i bun, aia nu-i bună, nimic nu-i cum trebuie.

  Aproape-mi pare rău. Aproape...

  Voi ce credeți? Care ar trebui să fie pașii urmați atunci când vrei să schimbi starea unui popor? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @ https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, și vă mai aștept!

Iarba verde de acasă

  ... să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă?

  Probabil că unii din voi încă mai recunosc melodia. Era tare în vogă acum câțiva ani, dar când era dată la televizor/radio nu prea înțelegeam care-i treaba cu ea. Adică, ce era așa de uimitor la iarba verde de acasă? De ce era așa ieșită din comun și ce legătură avea cu plecarea mea de acasă? Eram mic, n-aveam eu treabă cu chestiile astea. Dar am crescut. Am crescut, am plecat la facultate, am început să vin din ce în ce mai rar pe-acasă. Și într-un final, mi-am amintit de melodia asta. Desigur, în timp ce stăteam afară și admiram „iarba verde de acasă”. Am avut noroc, am ajuns acasă când era soare și frumos, că m-a pălit o ploaie la câteva ore după, de nu știam ce-i cu mine. Dar nu contează asta.

  Cu timpul am început să trec din ce în ce mai puțin pe-acasă. În ceea ce mă privea, eu stăteam cel mai mult la Iași, la facultate. Viața mea era acolo în mare parte. Sigur, țineam legătura cu părinții, cu fratele, dar cam atât. Pe-acasă treceam cam o zi, pe care oricum o dormeam, pentru că în final patul de acasă e cel mai confortabil. Sau cel puțin ceva mai confortabil decât patul din cămin. Nu m-am oprit niciodată să apreciez exact cât de frumos poate să fie acasă. Până când am ieșit puțin pe-afară să miros aerul de periferie. Să mă joc cu câinii mei. Să văd ce mai fac iepurii și restul animalelor de prin ogradă, ca să zic așa. (Ăsta e unul din avantajele pe care eu le am. Stau la casă. Lucky me!) A fost liniștitor. Pentru câteva minute nu m-am gândit la proiectele de la facultate, nu m-am gândit la toate temele pe care le am de făcut în vacanța asta, nu m-am gândit la toate chestiile care vor trebui rezolvate când mă întorc din vacanță. M-am gândit la faptul că florile de cireș arată tare frumos în perioada asta a anului. Că iarba asta n-a părut niciodată chiar atât de verde. Că ar mai trebui să beau un ceai în foișor, dar asta în vacanța de vară.

  Ce vreau să zic cu toate astea? Chiar dacă nu pare, cu timpul, înveți să apreciezi mai mult liniștea de-acasă. Știi că te-ntorci într-un locșor unde totul o să fie în regulă, măcar pentru puțin timp. Îți amintești de petrecerile date-acasă, de grătare, de tot felul de întâmplări. Și nu-i rău deloc. Cel puțin, pentru mine. Pentru voi cum e acasă? Cum ați vrea să fie acasă? Nici pe voi nu vă lasă iarba din fața blocului să rămâneți prea mult pe alte meleaguri? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @ https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, și vă mai aștept!

Capitolul 50 - Sfârșit

  După atâta vreme, era timpul să închei toate treburile astea. Era timpul să rezolv prima și cea mai importantă problemă a mea. Gata cu jocurile, gata cu cursele, Takeshi și gașca lui trebuiau să rămână ținta mea principală. Doar că uitasem chestia asta. Cu ajutorul lui Buck, toate nodurile erau gata să fie legate. Aveam nevoie doar de puțin timp, și de ceva bani pentru avocatul cu care vorbisem cu câteva zile în urmă.

- Bună ziua, domnule Nox. Ken la telefon. Aveți un minut?
- Sigur că da. Ai ceva informații pentru mine?
- Da. Totuși, aș prefera să ne întâlnim față în față, dacă e posibil. Am înțeles că e un mic restaurant pe care îl preferați, la poalele muntelui. Ne putem întâlni acolo.
- Da, de unde știi asta?
- Sunt un om destul de influent. Cunosc oameni.
- Atât?
- Nu e nevoie de detalii în cazul ăsta. Astăzi, ora 16:00. E în regulă?
- Presupun că da...
- Perfect, ne vedem atunci. O zi bună să aveți, domnule.
- Mulțumesc, la fel...

  Omulețul ăsta era destul de dubios, dar aflasem asta prima oară când l-am întâlnit. Cert era că el avea informațiile, iar eu aveam nevoie de ele. Ce nu știam e de ce a venit tocmai din Japonia ca să vorbească direct cu mine. Mai rar vezi un consilier juridic al mafiei japoneze prin oraș. Nu-mi inspira el foarte multă încredere, dar era singura mea soluție. Așa că m-am văzut cu el. Nu aveam nimic de pierdut, în final. Ajungând la restaurant, am văzut două Mercedes-uri negre, clar modificate, clar Yakuza. Știam că ăsta era un fel de stereotip, dar nu credeam că e pe bune treaba. Măcar erau de generație nouă, deci arătau foarte bine și sunt sigur că mergeau și mai bine, în caz că era nevoie de o evadare rapidă. Nu știi niciodată. La intrare, două gorile japoneze. Restaurantul era gol, doar Bertha și un tânăr japonez la o masă. Clar asta era o întâlnire de rang înalt.

- Armele tale.
- Adică? Voi m-ați chemat aici, pot să plec oricând.
- Tu ne-ai adus aici. Armele.
- Bine.
...
- Bertha. 
- NoX, ce bine că ai venit. Tocmai vorbeam despre tine. Un tânăr atât de politicos, mai rar.
- Mă bucur. Tu trebuie să fii Ken. Mă bucur că ne-am putut vedea.
- De asemenea. Vă rog, luați loc. Bertha, te rog să ne aduci câte un ceai, dacă se poate.
- Desigur. Vine imediat.
- Îți mulțumesc. Deci, probabil vă întrebați de ce v-am adus aici. Pot să vă spun doar NoX?
- Sigur că da.
- Vă mulțumesc. Deci, NoX, motivul pentru care am ales să ne întâlnim aici este faptul că informațiile pe care m-ați pus să le obțin sunt destul de importante și nu puteam risca o expunere. Dumneavoastră ar trebui să înțelegeți foarte bine potențialul pe care îl au. Takeshi Kato, persoana pe care o căutați se află momentan într-o prefectură a Japoniei numită Nagano, împreună cu câteva divizii ale familiei Yakuza din care face parte tatăl său, pentru protecție cel mai probabil. Am în acest dosar toate informațiile de care aveți nevoie, inclusiv program zilnic, date despre familia apropiată, persoane de legătură și nu numai. Aveți banii?
- Desigur. Sunt aici.
- Mă bucur.
- Ceaiul vostru...
- Mulțumim, Bertha. După cum ziceam, aveți acolo toate detaliile existente despre Takeshi Kato. Dacă nu sunt prea băgăreți, pot întreba care este scopul final din spatele obținerii acestor date?
- Trebuie să vorbesc ceva cu el.
- O persoană în poziția mea nu poate risca descoperirea, mai ales aici. Mi-am asumat un risc major venind, și aștept să îmi fie oferit adevărul pentru asta. Din câte am putut afla, Takeshi Kato a încercat să vă omoare acum aproximativ cinci ani într-o cursă care a avut loc chiar pe acest munte dacă nu mă înșel. Cel mai probabil, această discuție va avea un final sângeros. Am dreptate?
- De unde știi toate astea?
- Trebuie să înțelegeți că obișnuiesc să cheltui destul de mulți bani atunci când mi se cere să caut o persoană. Din acest motiv, prefer să aflu tot ce este posibil despre ambele părți, în caz că înțelegerile nu sunt încheiate cum trebuie. Ca măsură de precauție, nimic mai mult. Desigur, atunci când un membru Yakuza este țintit, riscurile cresc, dar la fel și curiozitatea mea. Mi-am permis să sap puțin în trecutul dumneavoastră, pentru a afla exact cu cine fac afaceri. Am aflat. Având în vedere că cercetările mele vor duce la asasinarea unui membru Yakuza, aceste lucruri vor trebui aranjate la perfecție. Dacă doriți, aș putea să vă ajut cu asta. 
- Cum?
- E mai bine dacă nu știți. Tot ce e nevoie din partea dumneavoastră este o sumă de bani în plus, livrată în două șarje, una înainte, una după eveniment. Dacă vă interesează, desigur.
- Mă interesează, dar trebuie să întreb, de ce faceți asta?
- Până de curând, familia Kato a fost un membru important al Yakuza, dar în ultima vreme au devenit o variabilă mult prea riscantă pentru afacerile noastre. Pentru a asigura siguranța tuturor, aceasta era o problemă ce trebuia rezolvată.
- Lasă-mă să ghicesc, voi îi eliminați, dați vorba pe stradă că am fost eu. Astfel, scăpați basma-curată, afacerile continuă fără probleme, fără riscuri. Sunt pe drumul cel bun?
- În principiu, da, sunteți. 
- Și dacă spun nu?
- Nu veți spune. Trebuie să înțelegeți că aceasta este cea mai bună decizie. Desigur, în eventualitatea în care nu sunteți de acord, ne-am luat câteva măsuri de precauție. Știm totul despre dumneavoastră. E irelevant ce alegeți, în final. Putem foarte ușor să vă facem să dispăreți, împreună cu echipa de curse pe care o conduceți și restul prietenilor, iar planul nostru nu ar avea de suferit. Totuși, nu vrem să ne complicăm atât de mult. 
- Nu prea am de ales, nu?
- În principiu, nu, nu aveți.
- Am înțeles. Totuși puteți face ceva și pentru mine, dacă tot am ajuns în postura asta?
- Desigur. Vă putem ajuta cu tot ce e nevoie. Vă rog...

  Am mai discutat ceva vreme cu Ken, pentru a stabili toți termenii înțelegerii. Era destul de dubios să vezi un omuleț la douăzeci și ceva de ani într-o asemenea poziție de putere. Cel puțin, pentru mine. În final, afacerea asta părea cea mai bună idee pentru toată lumea. Chiar m-au ajutat. Și nu numai pe nimeni.

- Asta e tot?
- Da.
- Foarte bine atunci. Mi-a făcut plăcere să facem afaceri.
- Și mie.
- Oh, ca o ultimă precizare, nu era nevoie de arme și vestă anti-glonț. Dacă vă doream viața, aș fi putut s-o iau cu multă vreme în urmă. 

________________

De cinci ani mă chinui să-l prind pe Takeshi. De cinci ani mă joc de-a șoarecele și pisica cu o persoană care m-a vrut mort. Care poate încă mă vrea mort. Cu timpul am devenit din ce în ce mai imun la o mulțime de chestii. Am trecut prin accidente peste accidente și cu siguranță nu mai sunt același om care eram când au început toate chestiile astea. Dar poate toate chestiile astea sunt spre binele meu. Poate cine eram în trecut nu era persoana care trebuia să fiu. Nu pot să zic că am ajuns foarte bine, să fim serioși. Din punctul de vedere al legii sunt la un pas distanță de închisoare pe viață. Singura chestie care mă ajuta cu asta erau câțiva polițiști pe care-i mai ajutam să prindă un racer, doi, trei. Sau elemente importante ale mafiei din Rockport. Oricum ar fi, chestiile astea nu mai contează acum. Relațiile mele nu mă mai pot ajuta. Oameni au început să moară în jurul meu. Oameni apropiați mie, oameni care credeau că sunt protejați. Oameni pe care, în final, nu i-am putut proteja la timp. Se întâmplă. Nu ai garanții când trăiești viața pe care am trăit-o noi, dar aș fi vrut ca lucrurile să fie altfel. Aveam vise. Puteam să conduc o afacere legală. Puteam să fac toate chestiile astea cum trebuie dar în schimb am ales o viață puțin diferită. Nu-mi pare rău pentru asta. Îmi pare rău că alegerile mele au însemnat moartea a multor oameni, rănirea altora. Vorba aia, „The road to hell is paved with good intentions.”.

  În final, toate astea e posibil să nu însemne mare lucru. În final, toate chestiile astea vor ajunge într-o arhivă undeva, sub un teanc de alte cazuri nerezolvate, sau mai știu eu unde. Dar pentru mine, toate astea au fost viața mea la un moment dat. Nu a fost cea mai frumoasă, dar a fost de departe una plină de peripeții. Sper doar să mai poți să conduci împreună cu altcineva, mai bun, cândva...

- NoX

- Ce-i cu scrisoarea?
- A, nimic. O scrisoare de la un vechi prieten.
- Ceva important?
- A fost, cândva.
- Are legătură cu banii ăia care au apărut misterios la noi în cont acum două zile?
- Probabil, n-aș putea să-ți spun.
- Ei, eu nu mă plâng.
- Nici eu.

________________

- Cu câteva zile înainte de „marele eveniment”, cei ce au mai rămas în viață din fostul anturaj al lui NoX au primit o mulțime de bani în conturile personale, din partea unui donator care a decis să rămână anonim. Toți știau în schimb de la cine au venit, sau cel puțin din cauza cui. 
- Ce s-a întâmplat cu domnul, bunico?
- Nici unul din noi nu a mai auzit niciodată de el după asta. A dispărut, pur și simplu. Se spune că mai apărea din când în când prin unii munți din Japonia, făcând ceea ce-i place lui mai mult, dar nimeni n-a reușit să confirme chestia asta.
- Takeshi?
- A, toată familia lui a dispărut de asemenea. Știam ce se întâmplase cu ei, totuși. O familie întreagă nu dispare așa, cu una, cu două. Și nu familia Kato.
- Morți?
- Cel mai probabil. Trebuia să se întâmple, într-un final. 
- Interesantă poveste, bunico. 
- Mai am destule de unde a venit aia.
- Hai totuși să nu ne întindem prea mult.
- Nu faceți și voi pe plac unei bătrâne?!
- Mâine. Motocicleta aia din garaj mai merge?
- Vechitura aia? Nu știu. Nu m-am mai urcat pe ea de multă vreme.
- Te superi dacă o încerc?
- Clar, nu. Doar, ai grijă!
- Întotdeauna, bunicuțo...


~Sfărșit~