„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

" Copilaria noastra versus copilaria lor "

 Nu vă faceţi griji, ăsta nu e un articol de genu : "Noi ne distram, ei au PC-uri". Nu încerc să fac din nou aceeaşi comparaţie stupidă între cele două generaţii luate în vizor de obicei, cele de după 90 şi cele de după '96 - '97. Presupun că ştiţi deja vechea şi plictisitoare comparaţie care sună ceva de genul : "Noi ne distram, jucam fotbal şi (alt joc jucat mai demult). Ei joacă Metin, CS şi what-not." Prin postul ăsta încerc să, apăr generaţia de acum. Luaţi aminte că eu sunt născut în '93 deci ştiu să joc şi baba-oarba, raţele şi vânătorii, prinselea, lapte gros, capra and so on. Astea erau jocurile copilăriei mele. Şi, ca termen de comparaţie am destui copii de acum. Deci nu sunt în necunoştinţă de cauză.

 Deci, mai exact care este ideea cu această comparaţie ? Păi, cei născuţi în jurul anilor '91 - '92 sunt oarecum stupefiaţi de unele aspecte ale vieţii copiilor de acum. De faptul că acum, nu prea mai vezi copii pe afară, că acum relaţiile sociale sunt bazate doar pe internet şi nu pe întâlniri face-to-face. Acum, vezi copii de 12-13 ani care deja au prieten/ă şi care au un tupeu nemaivăzut în mediul online dar, puşi într-o situaţie limită, nu se pot descurca câtuşi de puţin. Copii care, nu mai cunosc jocurile mai vechi, o generaţie care se limitează la statul în casă.

 Primul, şi probabil cel mai stupid motiv pe care toţi îl aduc în linia întâi este calculatorul. De altfel este SINGURUL motiv la care fac referire. Deci, vom analiza bucata asta de subiect mai întâi. Da, e adevărat. Copiii din ziua de azi chiar stau foarte mult la calculator. Şi da, e adevărat că cei care stau mult la PC trebuie să suporte nişte consecinţe, acestea fiind dureri ocazionale de cap, amorţirea unelor părţi ale corpului, RSI (deşi cu tastaturile noi, nu mai este o problemă), şi în cazuri grave, obezitate, pierderea capacităţilor sociale and so on. Dar, să luăm în considerare faptul că, pe vremea mea, calculatoarele nu erau nici de departe la fel de uşor de procurat. Da, aveam jocuri pe TV dar mă plictiseam rapid de ele. Să ne gândim că, dacă am fi putut procura PC-uri la fel de uşor ca acum, am fi în aceeaşi situaţie, doar că noi am fi fost "ţintele" şi generaţiile cu 10 ani mai tinere ne-ar fi "atacat". Drept urmare, PC-ul nu este problema principală. Da, e parte din problemă, dar eliminarea bucăţii cu pricina nu rezolvă nimic. Ba chiar poate înrăutăţi situaţia.

 Dacă întrebi un copil din clasa a 6-a sau mai tânăr despre baba oarba sau alte jocuri pe care noi ca generaţia mai "bătrână" le jucam regulat, mai ales la şcoală, îţi va spune probabil că a auzit de asta. Dacă îl întrebi şi dacă a jucat, îţi va spune probabil că nu prea. Acum, nu este vina lui. E un amalgam de cauze. Una din ele ar fi anturajul. Cine mai joacă baba-oarba acum. Nimeni. Cum să fi ăla mai ţicnit şi să-ţi rogi colegii să jucaţi o tură de lapte-gros. Nu se poate aşa ceva. Acum, majoritatea copiilor aparent sunt făcuţi după un tipar. Nu toţi. Există şi excepţii destule cât să nu intrăm în panică, şi să credem că mai există o speranţă. Înainte, mulţi aveau o personalitate a lor. Acum, toţi încearcă să fie "cool", să fie în rând cu lumea. De aici şi creşterea în număr a genurilor "cocalar" şi echivalentul feminin al acestuia, "piţipoance". Nu am nimic cu ei, pot să fie cum vor atâta timp cât nu mă calcă pe degete.

 OK, destul cu vina copiilor sau a instrumentelor folosite de copii. Probabil că unii v-aţi gândit la un element important al ecuaţiei, pe care nimeni nu prea îl precizează. Şi anume, părinţii. Părinţii mei sunt foarte de treabă, şi aşa erau şi înainte. Mă lăsau să fac cam ce vreau. Am avut norocul să am o curte destul de mare în care să mă pot distra cât voiam. Şi unde este curte, de obicei sunt şi copaci, copaci pe care îi foloseam frecvent ca zone de antrenament pentru alpinism. Dacă mă loveam, nu era sfârşitul lumii. Ba chiar am rămas cu sechele de pe vremea aia, prin faptul că dacă mă loveam mai rău, râdeam. Nu ştiu exact motivul dar am rămas oarecum cu această reacţie imprimată în creier. Ok, acum nu râd în hohote când mă lovesc, dar nu văd o situaţie de genu ca tragică. Acum părinţii sunt mult prea protectori. Nu mai lasă copilul să se distreze cum ar vrea. Înainte când eram pe role sau bicicletă, nu prea vedeai puşti cu cască, darămite echipament complet. Acum mai vezi părinţi care ar fi în stare să îşi îmbrace copilul în echipament pentru dezamorsat bombe, doar ca să se simtă ei bine. Lăsaţi copiii să se distreze. Nu spun prin asta că echipamentele de protecţie sunt rele, ci doar recomand să nu se exagereze.

 Alte motive nu prea mai găsesc. Luaţi în vedere faptul că nu încerc să incriminez vre-una din părţi, nici nu ţin cu o anumită generaţie. Doar îmi spun părerea

P.S.: Daca mai aveti alte pareri, le puteti spune, si apoi le putem discuta...

3 comentarii:

  1. Ai scris foarte mult adevar acum, oricum eu am 15 ani si inca mai joc lapte gros si capra noua. Inainte cand aveam vreo 9-10 ani terenul de fotbal era plin, fetele jucau şotron sau sareau coarda era altceva... in fine, probabil ca suntem prea batrani sa intelegem situatia de astazi, probabil ca asa e mai bine...

    RăspundețiȘtergere
  2. Vin vremurile peste noi, ne sufocă. Erau cocalari, mârlani şi piţipoance şi înainte să apară aceste cuvinte. Faptul că Omul numeşte diverse lucruri, fenomene etc. poate fi şi un semn de curiozitate, de încercare de cunoaştere a celuilalt, care celălalt poate fi interesant sau nu. Mondenii s-au folosit foarte bine de acest mecanism.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu cred ca cea mai mare parte din vina o au parintii pt ca in fond si la umra urmei ei isi controleaza copiii. Parintii ii fac programul la calculator, parintii decid cati bani sa le dea, parintii aleg intre a-i scoate la o plimbare in oras sau a-i lasa la pc, parintii, pana la o anumita varsta, le aleg hainele and so on. Depinde si de anturaj, dar eu sunt de parere ca: daca interactionezi cu el/ea si ii permiti sa-si aduca prietenii acasa astfel ajungand sa afli si tu cu cine umbla, il poti determina sa isi creeze o personalitate, prezentandu-i atat partile bune pe care le prezinta prietenia respectiva, cat si pe cele rele. Astfel ii dai posibilitatea sa faca diferenta intre bine si rau si sa aleaga de unul singur. Ca nu alege ce trebuie (de cele mai multe ori), asta e altceva. Dar si asta, ca si celelalte, tot tu- ca parinte- le poti controla.
    Pana la urma e un copil, nu?
    Aici am facut referire la copiii cu varste intre 10-14 ani. La cei mai mari se complica lucrurile.

    RăspundețiȘtergere