„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Masina timpului

... si ce s-ar intampla daca am putea da timpul inapoi.

Nu prea am somn, asa ca am decis sa scriu putintel, poate poate imi vine si cheful sa ma arunc in pat si sa-i strang mana lu mos' Ene. Pana atunci, am sa va vorbesc putin despre un micut concept la care toate lumea s-a gandit, si multi l-au si scris.

Cum ar fi daca am putea da timpul inapoi ?

Sunt sigur ca multora v-au trecut prin cam gandurile astea : "Ce n-as da sa pot sa ma intorc in ziua aia si sa fi facut ceva diferit." Poate nu exact astea, dar cred ca multi ati vrut la un moment dat sa dati timpul inapoi si sa reparati ceea ce ati crezut ca a fost o greseala. Sa va intoarceti intr-un anumit moment si sa faceti un lucru diferit, sa schimbati ceva, sa fiti in alt loc. Sau dimpotriva, sa nu fi facut ceva, sa fi spus "Nu ! Nu acum !" fiindca undeva in interior stiati ca e gresit intr-un fel sau altul.

Ati da timpul inapoi cu conditia sa nu stiti cum va afecta asta viitorul ?

Sigur, toata lumea a vrut la un moment dat sa-si schimbe istoria. Dar totusi, undeva trebuie facut un compromis, compromis care vine sub forma lipsei de informare. Stii ce vrei sa faci, stii ce vrei sa schimbi, te gasesti in mijlocul actiunii dar nu stii ce se va intampla dupa ce te joci putin cu conceptul de spatiu-timp. Pur si simplu, la fel cum pentru moment e imposibil sa calatorim in timp, e imposibil si sa vedem viitorul. Putem intui, putem presupune, putem face alegeri bazate pe fapte clare si date pe care le credem a fi corecte insa in final e imposibil sa stim ce se va intampla.

In final avand in vedere faptul ca cele doua concepte prezentate mai sus, calatoritul in timp si prezicerea viitorului, sunt doar concepte, teorii, presupuneri, nimic mai mult, pot spune cu siguranta cateva lucruri. Mai intai, orice greseala facuta trebuie mai intai recunoscuta. Vorba aia, recunoasterea problemei e primul pas spre vindecarea ei. Pe langa asta, sigur, se intampla sa faci ceva ce la un moment dat ti s-a parut gresit, asta nu inseamna ca asa a si fost. Ai fi facut-o diferit ? In alt moment ? Poate ca da. Ti-ai pus sperante in ceea ce a fost in final un pariu cu viitorul pe care l-ai pierdut ? Poate ca da. Dar asta nu inseamna ca s-a pierdut ceva. Omul din greseli invata, chestia e sa invete ce trebuie din propriile greseli. Din greselile altcuiva nu prea inveti nimic.

Viata merge inainte. Cu, sau fara tine. Tu alegi.

Ziua 155

//--connection_established--//

//--beginning_of_transmission--//

Jurnal de bord, 19 Septembrie 2145

Am apucat sa particip si eu la discutiile de astazi referitor la ce vom face de-acum in colo. Divizia 6 pot spune ca e istorie de acum, avand in vedere ca am ramas intregi doar 3 dintre noi. Ar trebui sa vorbesc cu generalul care se ocupa de baza asta si sa vad exact daca se mai poate face ceva desi ma indoiesc. Pe langa discutiile care erau prezente in lista pusa la dispozitie tuturor, s-a mai discutat si de o posibila actiune de recuperare ce va avea loc peste 5 zile. Actiune pentru care ar fi necesari niste voluntari care vor veni posibil si din partea altor baze din apropierea zonei noastre. Pana acum nu am primit nici un raspuns, dar sper sa vina cat mai curand. Ideea actiunii este sa incercam sa recuperam cat mai multe materiale si munitie de razboi care ar fi imprastiate prin zona rosie. Nu stim exact daca o vom face sau nu, dar ar fi necesar.

In ordinea de zi a mai fost si un proiect pentru un nou vehicul care va intra in testare zilele astea, vehicul care va avea nevoie de un pilot. Asa ca am decis sa ma inscriu si sa incep sa iau cateva lectii de la unii din pilotii ramasi intregi din baza, poate poate ma pun si pe mine sa conduc namila aia. Inca nu am nici un detaliu deci ma bazez numai pe zvonuri. Si zvonurile zic ca e o chestie mare cu arme mari. Mie imi convine fiindca tare as vrea sa ma razbun putin pe cei care mi-au destramat divizia.

In afara de asta a fost o zi destul de anosta aici la baza Valkyrie South. Sper ca urmatoarele sa fie mai bune.


//--end_of_transmission--//

Ziua 154

//--connection_established--//

//--beginning_of_transmission--//

Jurnal de bord, 18 Septembrie 2145


Au trecut luni de cand nu am mai deschis chestia asta. Misiunea de recunoastere a decurs cum trebuie si i-am gasit in cele din urma pe supravietuitorii Diviziei 6. Doar trei au supravietuit. Johnny "Bart" Simpson, Maya "Knight" Merriweather si Troy "Speed" Pierce. As putea vorbi despre oricare din ei o viata intreaga. Nu-i cunosc de mult, doar de pe vremea Academiei, unde am intrat impreuna, si am fost ulterior inscrisi in Divizia 6 a UFA. Totusi, la inceputul atacurilor, am crezut ca sunt singurul supravietuitor. Se pare ca nu era cazul.

Razboiul, atacurile, traiul in zone de care nu mai auzisera, pe o planeta destul de ostila, toate acestea i-au afectat pe cei trei destul de mult pe plan fizic, dar mai important, pe plan mental. Cosmarurile devenisera o rutina pentru cei trei, si nu numai. Toti cei prinsi la mijloc erau afectati psihic, intr-un mod sau altul. De asta imediat ce am ajuns la baza am inceput un proces de recuperare. Sortii pareau in favoarea lor la momentul respectiv, si per-total au trecut peste. Bart inca mai are anumite fobii legate de ce s-a intamplat, cea mai puternica fiind o claustrofobie destul de potenta as putea zice. Maya si Speed in schimb s-au recuperat binisor.

Acum cateva zile au fost primite rapoarte ale altor bombardamente undeva in  sectorul de sud al planetei. Pentru moment ma intereseaza prea putin toate acestea. Am plecat de acolo si nu ma mai intorc prea curand. Maine are loc o sedinta a mai-marilor in grad din baza in care am fost adus impreuna cu echipa. Baza se numeste Valkyrie-South. Unii ar putea spune ca ne aflam cam prea aproape de bombardamente, dar pana acum totul a mers bine. In sedinta de maine se decide exact cursul evenimentelor de acum incolo. Chiar sunt curios.


//--end_of_transmission--//

Saptamana mobilitatii europene

... sau cum un grup mic de oameni a fost recrutat pentru a juca baschet in numele liceului Vasile Sav. Spoiler, we lost.

Astazi am avut sansa sa particip la o activitate organizata in cadrul "Saptamanii mobilitatii europene". Sincer sa fiu, daca nu era catedra de Educatie fizica si Sport din cadrul Grupului Scolar "Vasile Sav", nici nu cred ca aflam ca exista asa ceva, daramite sa mai si particip la un astfel de eveniment. Dar am aflat, si am fost ales impreuna cu cativa colegi, sa participam si noi la cateva actiuni desfasurate astazi, 17 Septembrie 2011.

Gaming-ul

... si cum unii cred ca un controller in mana te face automat *inserati generalizare aici*

In seara asta voiam sa scriu un nou capitol in poveste. Insa, cum am doua sfarsituri posibile pentru capitolul in chestiune, am decis sa o las pe alta data, cand se mai linistesc apele, si cand imi dau seama exact cum vreau sa continue povestea. Asa ca in seara aceasta, doamnelor, domnisoarelor, domnisorilor si domnilor, va voi vorbi despre jocurile video.

Nu am de gand sa scriu tot ce stiu eu despre jocuri, si toate experientele mele, fiindca daca ar fi sa ma apuc, n-as mai termina si nimeni n-ar citi tot. Am sa incerc sa fiu cat mai succint cu putinta. Tema articolului de azi este generalizarea pe care multi o fac cand vine vorba de jocuri video. Mai exact, cea mai mare tevatura se face pe tema jocurilor din genul "shooter". Sau, pe limba noastra, "Joacele alea cu impuscaturi" despre care se tot vorbea intr-un timp. Cu ce nu sunt eu de acord, e ca s-a plecat de la un concept simplu. Daca ii place gamer-ului X sa-l umple de plumb (ocazional si putin cupru sau raze mortale, daca e sa includem doar cateva din optiuni) pe gamer-ul Y, clar X si/sau Y vor ajunge in viata reala sa scoata o arma din buzunar si sa inceapa sa traga in tot ce misca, pentru a obtine cat mai multe puncte.

Pai, nu stiu cum sa spun asta, insa realitatea sta altfel. Trebuie sa mentionez ca vorbesc din punctul meu de vedere care este un punct de vedere grav influentat de faptul ca ma pot numi un gamer destul de inrait, departe insa de a fi dependent. In realitate, jocurile nu influenteaza asa de mult jucatorii, cel putin nu asa de mult precum e mediatizat. Vechea vorba din strabuni care zicea : "A face din tantar armasar" nu se putea potrivi mai bine. Si reteta pentru mediatizare instantanee e urmatoarea.

Se ia una bucata gamer, preferabil Coreean (Nu am nimic cu ei, insa statistic vorbind ei cam domina piata acum), jucator care a ajuns la stadiul de partial dependent, care a participat la numeroase campionate (unde a castigat bani multi, mentiune adaugata pentru parintii care arunca fraza "N-ai sa faci nici un ban din jocuri") si care sta cu zilele si se joaca pe PC.

Se adauga bull-shit mediatic si povesti triste cu persoane care au murit sau au ramas grav afectate lucrand la PC, nu neaparat jucandu-se, insa stand in fata calculatorului. Povestile trebuiesc mai intai curatate de orice imperfectiuni sau colturi care ar putea lasa loc de interpretare, si apoi sunt comparate cu povestea jucatorului adaugat mai inainte.

Se amesteca cu grija si se serveste unui public cu o varsta situata undeva in zona 35+ ani si se observa rezultatele.

Desigur, rezultatele pot fi variabile insa numitorul comun va ramane acela ca intotdeauna Calculatorul si Jucatorul pe calculator vor fi legati unul de celalalt, se vor distruge unul pe celalalt si in final unul va muri. Punem pariu care pica primu' ?

Un citat umbla acum ceva vreme pe net.
Suna asa : "If Pac-Man affected us as kids, we'd all be running around in darkened rooms, munching magic pills and listening to repetitive electronic music."

Food for thought.

Cine cu ce ramane

... si cum vine toata chestia asta ?

Bine, poate multi dintre voi nu sunteti obisnuiti sa vedeti astfel de articole la mine pe blog. Va asteptati la articole putin ironice, satirizante intr-o anumita masura, articole din care puteti sa radeti si eventual sa mai si invatati ceva. Totusi, din cand in cand, imi vine cheful sa scriu si articole mai sentimentale ca sa le spun asa. Nu au un scop anume. Cel putin, nu aparent. E scris pentru persoana potrivita.

Luam doua personaje ale aceleiasi povesti. Ii vom numi, Richard, si Jane. Richard Roe si Jane Doe. Se cunosc de prea mult timp cat sa mai tina socoteala. De cand se stiu, se stiu unul pe altul, iar asta e foarte tare in ochii multor oameni. La un anumit moment relatia avanseaza iar Richard si Jane decid ca ar fi frumos sa fie impreuna. Stiti voi, clasica poveste de dragoste.

Dam timpul inainte cativa ani. Sigur, n-au avut ei doi o relatie perfecta. Suisuri, coborasuri, stiti voi, chestii normale. Dar au ramas impreuna fiindca se iubeau. Asta, pana la un moment. Cand n-a mai mers. Adica, n-a mai mers deloc, a mers asa de prost incat nu mai avea cum sa mearga la fel ca inainte. Asa ca si-au luat fiecare inima-n dinti si au plecat pe drumul lor. Iar acum, ideea de baza.

Richard aparent a trecut peste. Richard a facut-o pe barbatu' si a trecut peste, luand deviza : "Shit Happens", in brate, gandindu-se ca a fost frumos cat a durat dar ca la un moment dat nu s-a mai putut merge inainte. Jane pe de alta parte, traieste intr-un fel de purgatoriu al lumii reale. Stie ca nu prea se mai poate face nimic, ca s-a terminat, insa ramane cu amintirile. Amintiri care iau bucati din ea. Nu literalmente, fiindca ar fi oarecum ciudat, si putin infricosator, insa nu poate sa nu lege tot ce o inconjoara de un anumit moment, de o anumita zi petrecuta cu Richard. Iar asta n-o ajuta cu nimic.

Deci, intrebarea este. Cine cu ce ramane ? De ce iau unii totul, iar altii raman doar cu franturi care nu ajuta cu nimic decat sa inrautateasca situatia ?

De ce unii trec peste, in timp ce unii nu uita mai nimic ?

Capitolul 38 - Pornim

Totul era pregatit. Aveam oamenii mei de incredere trimis fiecare la cate o cursa in oras. Totul avea sa aiba loc cat mai repede cu putinta, in asa fel incat daca ceva dadea gres, sa nu existe consecinte prea mari, baietii lui Sektor fiind imprastiati prin tot orasul la momentul respectiv. Si pana la urma, ce putea sa mearga prost ?


Rachel si Chris erau doi dintre cei mai buni piloti pe care ii aveam in echipa. Si ii stiam pe amandoi din copilarie deci orice s-ar fi intamplat, stiam ca pot conta pe ei. Si asta era un sentiment reciproc. Pe langa asta aveau si niste masini destul de bune. Rachel avea o masina modificata de ea, un "sleeper", asa cum mai era denumit tipul ei de masina. Practic era un Nissan Sentra modificat pentru performanta, dar fara nimic la exterior. Chris avea o Toyota Supra pe care eu i-am cam forjat-o acum ceva timp, dar care a fost reparata ulterior. Pe astia doi ii trimisesem in zona de sud a orasului. Era un traseu usor, dar foarte rapid. Si, ca orice echipa de curse care se respecta, toata lumea avea statii, ca sa putem vorbi intre noi in timpul curselor.

- Chris, esti gata ?
- Da. Hai sa vedem ce pot baietii astia sa faca.
- Buna idee. Cat de bine stii traseul asta ?
- Destul de bine. Nu e prima mea cursa pe aici.
- Ok, deci am sa stau in spatele tau o tura, sa vad exact ce si cum se intampla.
- Cum vrei. Hai, incepem.
- Succes.
- Mersi la fel.

Cursa a inceput. In teorie, nu ar fi trebuit sa fie prea greu sa o castige. Dar, daca e sa urmam firul tuturor povestilor din orasul asta, nimic nu mergea cum trebuie, atunci cand trebuia. In acelasi timp, un alt pilot de-al meu era in centru, pregatindu-se de o alta cursa.

- Alo baietii, pai ne intrecem azi sau ce facem ?
- Cine intreaba ?
- Buck. Nu ma stiti ?
- Nu cunosc pe nimeni numit Buck. Da' masina aia a ta ar cam vrea alt sofer.
- Eu nu prea cred. Sa facem chestia asta, pana nu mor de batranete.
- Nu c-ai fi prea tanar tu.
- Ce zici baietel ?
- Hopa baietii, hai sa nu ne enervam degeaba. Lasati masinile sa vorbeasca pentru voi.
- Bine, bine.
- Hai pustiulica, sa vedem ce poti. Fii pregatit sa fugi de-aci dupa ce te intrec, fiindca zona asta o sa fie a lu' NoX si a echipei sale.
- Mai vedem noi.

Buck nu era neaparat genul calm, calculat, rece. Nu, el era genul de american ca la mama lor. Isi traia viata secunda dupa secunda, dupa stilul de viata american. Om mare, intr-o masina mare, cu un motor V8 mare conectat la doua roti spate mari si posibil ilegale, gata sa prinda viteza mare pe o distanta mica. Liniutele erau viata lui, in mare. Pe langa asta, intotdeauna e nevoie de genul lui de persoana intr-o echipa. Aveam nevoie de cineva care sa sperie cat de cat lumea. Iar el avea ce-mi trebuia mie.

Toate cele trei curse au avut loc in aceeasi noapte. O noapte plina de surprize.