„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Capitolul 40 - De ce eu ?

M-am gandit de multe ori cum ar fi daca nu m-as fi apucat niciodata de curse. Daca as fi fost, nu stiu, un contabil, un asistent-director sau poate un profesor. N-as fi fost un profesor foarte bun totusi. Nu mi-a placut niciodata la scoala. Liceul a fost o parte frumoasa din viata mea, am cunoscut multa lume acolo, dar in rest, scoala nu prea m-a atras. Cine stie, poate daca nu eram pilot de curse, sau daca nu ma invarteam in anturajele dubioase pe care le cunosteam, nu as fi fost la un pas de moarte de doua ori pana acum. Totusi, asa pot spune povesti faine nepotilor, daca or mai veni si aia vreodata.

Accidentele astea incepeau sa devina enervante. Nu ma deranja sa ma accidentez din cauza mea, dar de fiecare data altcineva avea ceva cu mine. Takeshi o data, Sektor de doua ori. Tot trebuia sa se gaseasca cineva care sa scape de mine in lipsa lui Takeshi, iar asta ma cam deranja de la o vreme. Pot spune ca am avut noroc de data asta. Masina fusese ranforsata serios, din motive de siguranta, ceea ce a ajutat. Partea dubioasa nu a inceput decat dupa ce m-am trezit.

M-am trezit intr-un spital foarte curat. Parea a fi unul din cele mai frumoase spitale in care am fost pana atunci, si cu siguranta nu era primul nici ultimul pe care aveam sa-l vizitez de-a lungul vietii. Saloane moderne, totul colorat in nuante de alb sau albastru deschis, in esenta, ceva de vis. Eram singur in salon asa ca primul gand care-mi trecuse prin cap a fost o intrebare : "Unde-i toata lumea ?". Vazusem cateva asistente pe hol dar atat. Chiar am fost adormit atata timp ? Fusese chiar asa de rau incat prietenii mei sa renunte la mine ? Pe de alta parte nu mai eram conectat la nici un aparat, in afara de cateva monitoare deci eram in stare stabila. Sau cel putina sa ma simteam. N-a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula. Vazusem cateva asistente fugind, probabil si tipand. Nu aveam de unde sa stiu, geamurile pareau antifonate. Le vedeam tipand dar nu le auzeam. Dintr-odata, una din usi se deschide si o asistenta intra speriata inauntru.

- Ce se intampla ?
- Trebuie, trebuie, un loc, un loc unde sa ma ascund, unde, unde ?!
- Domnisoara, calmeaza-te si spune-mi ce se intampla.
- Un tip, un, un tip cu masca. Are o arma !
- Cine e ?!
- Tu n-auzi ca are masca ? Nu, trebuie sa ma ascund, sa nu ma gaseasca, unde, unde ?!
- Sub patul meu, intra acolo.
- Nu, o sa ma gaseasca.

Fata asta avea nevoie sa respire ceva mai incet. Dar o intelegeam. Pana la urma cica era un tip cu o arma care mergea nestingherit prin spital. Asta nu era subiect de gluma. Si totul a devenit mult mai serios cand l-am auzit strigand :

- NoX ! Iesi oriunde te-ai ascunde ! Stii ca am sa te gasesc chiar de-ar fi sa iau tot spitalu' asta la puricat.

Era Sektor. Dar cum ? De ce ? Si pana la urma care era problema lui ? Nu-i era de ajuns ca m-a bagat in spital de doua ori, acum voia sa ma bage si-n morga ? Ma simteam obosit iar asistenta aia nu facea nimic in afara de faptul ca inrautatea situatia.

- Trebuie sa ma ascund undeva, trebuie, neaparat, trebuie, da. Stiu ! Camera de provizii.

A iesit fugind din salon, si doua secunde mai tarziu am auzit o impuscatura. Am presupus ca a murit. E o senzatie dubioasa, sa stii ca in urmatoarele doua minute probabil ai sa mori. Nu simti asta in masina. Ma uitasem la ceas, insa era stricat, afisa niste bazaconii. Imi venise timpul cred.

- NoX ?! A durat putin timp sa te gasesc. Sigur, nici asta nu e un spital mic, dar tu esti o persoana greu de gasit.
- De unde ai aflat unde eram ?
- N-a fost greu. Ai fi uimit sa afli cate informatii poti obtine cu o arma in mana. Dar, hai sa nu mai lungim vorba. Am venit aici cu un scop.
- O singura intrebare. De ce eu ?
- De ce nu ?

A ridicat pistolul si a apasat pe tragaci.

Optimistii au creierul stricat

... sau cum azi dimineata ascultam chestiii dubioase la radio.

Azi dimineata, pe drum spre scoala, am avut prilejul sa ascult o stire destul de interesanta cu un subiect care pe mine cel putin m-a atins destul de tare. Mai exact, spunea ca dupa cateva studii efectuate undeva la Dumnezeu stie unde, s-a demonstrat stiintific, nota bene, ca optimistii au probleme cu creierul. Ca de-aia e ei optimisti ca nu le functioneaza bine encefalul superior.

Sa dezvoltam. Mai pe larg, s-au efectuat cateva teste, la care anumite parti ale creierului unui pesimist reactionau, in timp ce aceleasi parti ale unui creier optimist reactionau mai putin, sau deloc. Totul avea legatura cu procesarea informatiilor sau ceva de genul. Dar, acum vine parerea mea.

Eu sunt un optimist incurabil. Ok, poate nu neaparat incurabil, am si momente de realism complet. Sunt un realist optimist ca sa zicem asa. Si nu mi-a daunat asa de mult pana acum, daca e cazul sa am creierul busit. Unii ar putea spune ca am creierul, sau cel putin personalitatea putin mai iesita din comun, dar asta e pe langa subiect.

De ce ar fi creierul unui optimist defectuos ? De ce sa-l consideram asa ? de ce e rau sa vezi partea plina a paharului ? Sigur, ce-i prea mult strica, nu zic nu. Un optimist serios vede doar partile bune din oameni, din evenimente si uita sa mai analizeze in detaliu restul lucrurilor ce-l inconjoara. Dar, un optimist poate gandi la rece, poate lua decizii care sa-l ajute pe el si in acelasi timp sa fie cat de cat benefice si pentru restul. Dar asta e doar parerea unui optimist. Voi ce ziceti ?

P.S.: When in doubt say fuck it, and go for it. Whatever may happen.

Din doua rele

... nu iese nici una buna, da' uneori tre sa alegem raul 'al mai putin rau. Sa va pun in fata cu un exemplu.

Sa zicem ca sunteti intr-o situatie cel putin ciudata si vine vremea cand un prieten, o cunostinta, sau chiar un necunoscut sa-si spuna parerea despre situatia data. Sigur, in cazul meu, chiar n-as lua in seama parerea unui necunoscut decat in cazul in care e bine argumentata. Foarte, bine argumentata. Dar, sa zicem ca vine o situatie de genul si va gasiti in fata unei alegeri care suna cam asa :

Persoana in cauza poate sa va spuna parerea sa in termeni destul de cizelati si acoperiti cu puf roz si curcubee pentru a nu va rani, intre timp lasand in urma anumite detalii, sau sa va spuna o parere lipsita de scrupule, dura dar intr-un final completa si fara intelesuri ascunse.

Ce ati prefera ? Sa fiti tinuti in puf si sa nu stiti chiar tot, sau sa stiti tot cu riscul de a fi raniti, poate pentru o perioada lunga de timp ? Cum ar fi daca s-ar intampla ambele ? O parere fara scrupule care insa ar fi lipsita de anumite elemente ce ar putea conta ar fi cel mai rau caz ?

Lipsa de motivatie

In seara asta voiam sa scriu inca un capitol din " Povestea unui Racer ". Chiar voiam. Aveam ideile, aveam dialogurile in minte, toata actiunea se petrecea in mintea mea ca si la restul capitolelor scrise pana acum. Insa, dintr-un motiv anume nu am putut sa-l scriu. Unii numesc asta lipsa de motivatie.

Si e adevarat. Pur si simplu nu mai vad nici un motiv pentru care as mai continua sa scriu in afara de pasiune. Sigur, imi place sa scriu, iubesc sa scriu povestea asta insa acum parca nu mai vad rostul. Parca nu mai are sens acum. Lipsa de motivatie e un concept destul de enervant. Vrei sa faci ceva, stii ca poti, stii cum s-o faci, insa nu poti, fiindca nimic nu te impinge. Nu mai simti aceeasi atractie cum simteai inainte. Toate acestea fiind generate de anumite evenimente care s-ar fi putut intampla in ultima vreme.

Ati simtit vreodata lipsa asta de motivatie ? V-ati simtit vreodata ca si cum n-ar mai avea rost sa faceti ceva, indiferent de ce ar fi ? Sau e doar o faza trecatoare si se rezolva de la sine ?

Capitolul 39 - Canionul

Se spune ca oamenii iau cele mai importante decizii din viata in momente de rascruce, atunci cand totul depinde de o singura alegere. Da, sau nu. Mergi inainte, sau te opresti. Spui o vorba, sau taci si inghiti. Totul tine de moment, de acel impuls initial pe care il urmezi si il fructifici, asta daca ai curajul sa incerci.

Noaptea aia urma sa fie una din cele mai importante nopti din viata mea. Nu neaparat fiindca preluam teritoriul lui Sektor. Mi-ar fi pasat prea putin de asta daca nu era planul meu interg. Insa aveam nevoie de bucatica lui de pamant ca sa-mi pot continua vendeta pornita impotriva japonezului aluia, Takeshi. Aveam o echipa buna, si eram increzator. Nimic n-ar fi trebuit sa mearga rau.

M-am intalnit cu Sektor in jurul orei 5:00 dimineata, la baza muntelui unde exersam de cand am inceput sa fac drift-uri. Sigur, muntele ala mi-a semnat sentinta la durere de multe ori, dar a ramas o parte importanta pentru cursele din zona RockPort. Si asa era sa fie si in noaptea asta. Din informatiile mele, Sektor nu avea nici o masina care sa poata sa concureze cat de cat ok pe traseul ala. Avea masini mari, camionete, ba chiar si o duba de care aflasem mai tarziu. Nimic de performanta, nimic pentru drifting. Dar nu ma asteptam la un lucru. Stateam la baza muntelui, asteptam, cand deodata aud un sunet care mie imi era familiar. Era o Acura Integra. Alba. Masina Miyei. Stiam exact ce putea masina aia, si nu-mi placea ca Sektor o conducea. Nu stiam ce poate, nu-l mai vazusem intr-un drift. Nici nu credeam ca stie conceptul.

- Ce cauti cu masina asta ?
- Nu conteaza, am venit amandoi aici sa ne intrecem. Tu ai grija de drumul tau si nu moare nimeni.
- Chiar trebuia sa iei masina Miyei ?
- Mai conteaza ? Taci si hai sa-i dam bataie, n-am timp de asta. Daca ma bati, imi iei bucata de RockPort. Daca pierzi, masina ta e a mea, Miya ramane la mine, si tu nu te mai atingi de teritoriul meu ! Ai inteles ?.
- Bine, primul care ajunge pana in varf si inapoi, castiga. E asa de simplu.
- Vedem noi ce e simplu si ce nu. Hai!

Sincer nu voiam sa-i dau masina mea. Era vechiul meu GTR-R34 cu care incepusem sa concurez si nu voiam s-o pierd si s-o ia un tip ca Sektor. Deci cursa asta trebuia cstigata cu orice pret. Am inceput bine. Honda Miyei era mai usoara si pleca ceva mai repede de pe loc. Deci m-am gasit imediat in pozitia a doua, in urma unui tip care aparent stia sa conduca foarte bine. Lua curbele perfect chiar daca masina aia era facuta pentru drifting, si nu curse care cereau aderenta. O controla perfect in curbe, parea sa aiba aderenta unei masini de circuit perfecte. Am ajuns amandoi aproape in acelasi timp la constructia din varful canionului, unde l-am depasit cu un drift bine plasat. Atunci am inceput sa ma departez de el, incetul cu incetul. Adevarul e ca Sektor modificase masina si nu mai putea face drifturi, deci eu aveam un avantaj clar. De care m-am folosit pana in ultimul moment. Linia de sosire se apropia. Puteam simti fiecare denivelare din drum, fiecare piatra pe care calcam. Eram concentrat la maxim. Si a meritat. Castigasem.

- Targul e targ. Pleaca din oras.
- Ai sa mai auzi de mine. Curand.

Nu imi mai era frica. Il batusem. Am fost mai bun ca el. Imi luase tot dar nu putea sa-mi ia talentul. Nu putea sa-mi ia demnitatea. Putea, dar am luat-o inapoi. Si am luat-o bine. Imediat dupa am primti mesaje prin statie de la restul colegilor.

- NoX, sunt Rachel, am castigat, ne vedem la sediu.
...
- Aici Buck. Copiii aia n-au avut nici macar o sansa !
...
- Chris la aparat, gata sa mai afume si alti baietasi. Pe astia i-am lasat in praf. Felicitari baieti.

Eram fericit. Totul mergea cum trebuie pentru prima oara in mult timp.

Pe drumul spre sediu am fost lovit de un Ford F450 modificat, direct in laterala masinii. Masina a fost distrusa, iar eu am ramas inconstient.

Ceva scurt

N-am sa urmez drumul celorlalte postari ale mele, cu texte imense pline de intelesuri ascunse si mai stiu eu ce alte bazaconii intelectuale care imi mai vine mie prin cap la ore tarzii. Am sa va spun doar un singur lucru, ceva scurt, ceva care ar trebui sa insemne foarte mult pentru cineva. Tu, cel ce citesti chestia asta, tine minte cuvintele mele.

Daca vrei sa faci ceva, fa-o. Nu ezita, nu te gandi, fa-o. Nu procesa riscuri, concluzii, evenimente, doar fa-o. Daca vrei sa spui ceva, deschide gura si fa-o.

Sau vei pierde acel lucru care te defineste pe tine ca persoana.