„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Capitolul 40 - De ce eu ?

M-am gandit de multe ori cum ar fi daca nu m-as fi apucat niciodata de curse. Daca as fi fost, nu stiu, un contabil, un asistent-director sau poate un profesor. N-as fi fost un profesor foarte bun totusi. Nu mi-a placut niciodata la scoala. Liceul a fost o parte frumoasa din viata mea, am cunoscut multa lume acolo, dar in rest, scoala nu prea m-a atras. Cine stie, poate daca nu eram pilot de curse, sau daca nu ma invarteam in anturajele dubioase pe care le cunosteam, nu as fi fost la un pas de moarte de doua ori pana acum. Totusi, asa pot spune povesti faine nepotilor, daca or mai veni si aia vreodata.

Accidentele astea incepeau sa devina enervante. Nu ma deranja sa ma accidentez din cauza mea, dar de fiecare data altcineva avea ceva cu mine. Takeshi o data, Sektor de doua ori. Tot trebuia sa se gaseasca cineva care sa scape de mine in lipsa lui Takeshi, iar asta ma cam deranja de la o vreme. Pot spune ca am avut noroc de data asta. Masina fusese ranforsata serios, din motive de siguranta, ceea ce a ajutat. Partea dubioasa nu a inceput decat dupa ce m-am trezit.

M-am trezit intr-un spital foarte curat. Parea a fi unul din cele mai frumoase spitale in care am fost pana atunci, si cu siguranta nu era primul nici ultimul pe care aveam sa-l vizitez de-a lungul vietii. Saloane moderne, totul colorat in nuante de alb sau albastru deschis, in esenta, ceva de vis. Eram singur in salon asa ca primul gand care-mi trecuse prin cap a fost o intrebare : "Unde-i toata lumea ?". Vazusem cateva asistente pe hol dar atat. Chiar am fost adormit atata timp ? Fusese chiar asa de rau incat prietenii mei sa renunte la mine ? Pe de alta parte nu mai eram conectat la nici un aparat, in afara de cateva monitoare deci eram in stare stabila. Sau cel putina sa ma simteam. N-a trecut mult timp pana sa-mi dau seama ca ceva nu e in regula. Vazusem cateva asistente fugind, probabil si tipand. Nu aveam de unde sa stiu, geamurile pareau antifonate. Le vedeam tipand dar nu le auzeam. Dintr-odata, una din usi se deschide si o asistenta intra speriata inauntru.

- Ce se intampla ?
- Trebuie, trebuie, un loc, un loc unde sa ma ascund, unde, unde ?!
- Domnisoara, calmeaza-te si spune-mi ce se intampla.
- Un tip, un, un tip cu masca. Are o arma !
- Cine e ?!
- Tu n-auzi ca are masca ? Nu, trebuie sa ma ascund, sa nu ma gaseasca, unde, unde ?!
- Sub patul meu, intra acolo.
- Nu, o sa ma gaseasca.

Fata asta avea nevoie sa respire ceva mai incet. Dar o intelegeam. Pana la urma cica era un tip cu o arma care mergea nestingherit prin spital. Asta nu era subiect de gluma. Si totul a devenit mult mai serios cand l-am auzit strigand :

- NoX ! Iesi oriunde te-ai ascunde ! Stii ca am sa te gasesc chiar de-ar fi sa iau tot spitalu' asta la puricat.

Era Sektor. Dar cum ? De ce ? Si pana la urma care era problema lui ? Nu-i era de ajuns ca m-a bagat in spital de doua ori, acum voia sa ma bage si-n morga ? Ma simteam obosit iar asistenta aia nu facea nimic in afara de faptul ca inrautatea situatia.

- Trebuie sa ma ascund undeva, trebuie, neaparat, trebuie, da. Stiu ! Camera de provizii.

A iesit fugind din salon, si doua secunde mai tarziu am auzit o impuscatura. Am presupus ca a murit. E o senzatie dubioasa, sa stii ca in urmatoarele doua minute probabil ai sa mori. Nu simti asta in masina. Ma uitasem la ceas, insa era stricat, afisa niste bazaconii. Imi venise timpul cred.

- NoX ?! A durat putin timp sa te gasesc. Sigur, nici asta nu e un spital mic, dar tu esti o persoana greu de gasit.
- De unde ai aflat unde eram ?
- N-a fost greu. Ai fi uimit sa afli cate informatii poti obtine cu o arma in mana. Dar, hai sa nu mai lungim vorba. Am venit aici cu un scop.
- O singura intrebare. De ce eu ?
- De ce nu ?

A ridicat pistolul si a apasat pe tragaci.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu