„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Retrospectiva anului 2013

  Am râs, am glumit, am desenat, am lucrat, am renunțat la a mai spera dar mi-am revenit. M-am distrat, am muncit, am proiectat chestii, m-am jucat, am întâlnit oameni noi și am uitat de oameni vechi. Am scris, am dormit. Dar doar atât am făcut?

  Desigur că nu. Anul 2013 a fost un an chiar plin de evenimente dacă stau să mă gândesc. L-am început publicând poezii, dacă vă vine să credeți. Nu neapărat ale mele, dar chiar și-așa, am reușit să pun în valoare lucrările unor prieteni și poate am impresionat câțiva omuleți care au dat iama la mine pe blog în căutare de inspirație sau de cuvinte aleatorii. Am continuat povestea, chiar dacă muza mea se pierduse între timp. Am decis că acea aventură trebuie să continue, fie că vreau eu sau nu, așa că de bine sau de rău, am început să omor oameni. Sau personaje. Cum vreți voi să le ziceți. Am participat la prima mea lansare de film, și am decis că de-acum încolo am să fur fiecare poster care-mi atrage mie atenția. Cine știe când o să am nevoie de puțină inspirație pentru o lucrare de-a mea? Și vorbim aici de multe, multe postere. De-abia aștept să am propriul apartament și să le pot pune undeva într-o singură cameră. Dar destul despre asta.

  Mi-am dat seama pentru prima oară că facultatea nu e cu mult mai diferită decât liceul. Asta a început cu persoanele pe care aveam să le întâlnesc. Nu e un film de Hollywood, nu e o poveste americană de dragoste în care căpitanul echipei de fotbal o prinde de mijloc pe majoreta șefă, o urcă în noul său Mustang și pleacă amândoi spre asfințit. Nu. E o facultate plină de omuleți ciudați, care mai de care mai interesanți. Dar printre ei, sunt și specimene care mie, nu-mi plac. Deloc. Ce pot să zic, e o lume frumoasă. Chiar și-așa, e adevărat că totul depinde de persoanele cu care te înconjori. Așa că am intrat într-o asociație studențească. Și am întâlnit persoane pe care le admir chiar și-acum, după atâta timp. Am reușit să fac pe sunetistul la un flashmob, am participat înainte de asta la un Lan Party organizat de ei, și am reușit să fac parte din echipa de jurizare a unei din cele mai mari competiții de informatică pentru liceeni din acel moment, FII Competition. Chiar dacă nu au mers toate bine până la urmă, eu am reușit să fac ședințe de brainstorming cu oameni minunați, am lucrat la proiecte foarte frumoase și per total, am trecut prin niște momente memorabile.

  Am scris articole în parcuri și-am învățat pe alții cum să scrie articole din parcuri. Am scris articole din trenuri, și am scris despre iubire. Mi-am făcut pagină de facebook, am scris despre jocuri care au avut o campanie de promovare absolut genială și despre lansarea Xbox One, unul dintre cele mai mari evenimente ale lunii mai, pentru gameri cel puțin. Dar chiar mai frumos de atât, am reușit să adaug la lista mea de experiențe și evenimente absolut geniale participarea la un festival de film în aer liber. Un festival la care am de gând să tot particip, cât voi fi în Iași. >multicolor a fost o experiență foarte frumoasă, un festival unde am reușit să văd filme despre Berlinul de Est, despre Coco Chanel și viața ei, despre Banksy și cum a schimbat el fața graffiti-ului, și filme despre care nu știam ce să cred. Toate acestea și mai multe în nouă zile puțin ploioase de mai.

  Am terminat un an de facultate, am mâzgâlit o restrospectivă și i-am întrebat pe oameni ce-i face pe ei fericiți. Poate fiindcă trebuia să-mi reamintesc ce mă făcea pe mine fericit. Mi-am propus să mă înscriu la prima mea competiție de game development, LudumDare, și deși nu am reușit în final să particip, am rămas la curent cu tot ce a fost înscris, și țin să spun că la un moment dar am să fac și eu parte din acea competiție. Neapărat! M-am rătăcit prin păduri, am realizat că unii nu pot face diferența între iubire și jucării și am scris o scrisoare pe care speram să nu trebuiască să o scriu vreodată. Dar, era timpul. Și în final, a meritat.

  M-am plimbat prin țară cu familia, am sărit granița la Unguri și-am venit înapoi, mi-am petrecut vara distrându-mă, scriind chestii și în general odihnindu-mă după un an universitar destul de greu. Am scris povești de adormit copiii, am scris articole în cafenele împreună cu alți prieteni bloggeri și am pășit cu dreptul în anul universitar, participând la un mic jam session format din multe multe generații de oameni. Am realizat că facultatea nu e cu mult mai diferită decât liceul și toate ca toate, am scris articole motivaționale pe care ar trebui să le citesc și eu dimineața. Poate începând de mâine, totuși.

  Am făcut toate astea și încă mai multe, dar ce contează e că am avut un an destul de frumos. Cu bune, cu rele, cu suișuri și coborâșuri pentru că așa funcționează viața în general. Cu toate astea, nu mă plâng. Am crescut ca persoană și-am mai supraviețuit un an. Asta-i întotdeauna un lucru bun. Și-am ajuns aici, de Crăciun, când toată lumea se bucură de un sfârșit de an mai mult sau mai puțin ok. Acestea fiind zise, vă urez și eu sărbători fericite și sper că și anul vostru a fost cel puțin la fel de ok ca al meu.

  Dacă ați reușit să ajungeți cu cititul până în punctul ăsta, vă mulțumesc din suflet că ați trecut pe aici, sau pe pagina blogului, și-ați citit ce-am avut eu de pălăvrăgit. Chiar dacă nu spun asta des, înseamnă mult pentru mine să văd că măcar câțiva oameni văd ce scriu eu și sunt de acord sau nu cu toate chestiile astea. E chiar un sentiment aparte, pentru care vă mulțumesc. Și vă mai aștept și la anul!

Puncte-n plus, credite în plus, învățat cu minus.

  Te trezești dimineața înainte de toată lumea. Încerci să faci cât mai puțină liniște. Toți dorm, dar tu nu mai ai privilegiul ăsta. Trebuie să mergi la seminarul ăla la care nu merge multă lume. Mulți sau nu, tu nu te iei după gura tuturor, așa că mergi, că „îți pune puncte”. După asta încep seminariile pe care le au toți. Totuși tu nu te vezi cu colegii tăi de grupă. Tu nu ai același orar cu ei. Tu mergi la alți profesori. Tu ai auzit că „ăla dă note mai bune”. Încep seminariile cu mai multe grupe-odată. Te întâlnești cu colegii, mai schimbați o vorbă, afli că unul din ei a lucrat la un proiect și a primit ceva în plus. Că poate-l ajută la nota finală. Îl întrebi cum a prins norocul ăsta și ce trebuie să faci să primești și tu ceva-n genul. „Am avut bulan”, zice el. Crezi că încearcă să lucreze împotriva ta, să ia numai el punctele alea. Dar nu ai timp să-ți pese. Trebuie să faci prezența la seminarul ăla „special” după care poate-ți pune un punct bonus la finalul anului. Cine știe, poate o să-ți trebuiască.

  Vânezi note, vânezi puncte, vânezi plusuri și steluțe, doar doar o să-ți iasă o medie mai ok. Între timp, tu nu înveți mare lucru. De fapt nu. Înveți prea multe. Faci o sută de chestii, din care nu ții minte absolut nimic în săptămânile care urmează. Dar hei, ai primit plusul ăla atunci când a trebuit, nu? Și o ții tot așa până la sfârșitul anului, când descoperi că ai avut o medie chiar foartă decentă. Părinții tăi vor fi mândri. Dar tu?

  Nu am nimic cu cei care vânează note, puncte, plusuri, steluțe, semne ale exclamării și orice altceva înseamnă un punct în plus pentru a obține o notă mai bună. Ba chiar îi admir. E muncă serioasă acolo, muncă pe care eu cel puțin nu aș putea să o fac. Totuși îmi pare rău că fac parte dintr-un sistem educațional care e construit în jurul chestiei ăsteia. Ce poți să faci. Când ești la Roma...

  Voi vânați? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu? Vă invit să vă lăsați părerile sau orice alte comentarii ați mai avea în secțiunea de comentarii sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc și un weekend plăcut să aveți!

Trezirea, e 6:30 dimineața

  Te trezești. E prea devreme pentru orice. La naiba, e o crimă împotriva umanității sa fii în picioare la ora 6:30 dar trebuie s-o faci și pe asta. Deschizi laptop-ul și vezi ultimele update-uri. Tipa aia iar îți tot apare pe wall. „Pentru asta s-au inventat setările alea, deci...”, îți spui. Mai blochezi pe unul, mai uiți de altul. Pui căștile pe urechi și-asculți melodia preferată de dimineață, oricare-ar fi aceea în dimineața respectivă. Știi că treci prin ele ca prin unt, dar e ok. Întotdeauna ai ce asculta. Te uiți în frigider, apuci prima chestie care poate fi „gătită” la microunde sau care poate fi ronțăită la rece. Între timp pui și cana aia de apă la microunde să-ți faci cafeaua sau ceaiul de dimineață. Termini de mâncat, dai ultimul gât de băutura preferată din dimineața aia, te schimbi rapid și-o tai la tărășenia aia de seminar de la 8:00, că numai de-astea ai.  Pe drum, mulțumești celor care ți-au făcut orarul, că așa se cuvine.

  Și totuși de ce să fie doar atât?! De ce să nu faci ceva productiv? Învață prostia aia de curs! Încearcă măcar! Apucă-te de tema aia pe care o amâni de atâta amar de vreme. Fă exercițiile alea de care tot zici că te-apuci. Începe ceva nou, pentru că de ce nu?! Timpul trece pe lângă tine, și tu nu faci nimic în legătură cu asta. Dacă tot trece fără tine, măcar să treacă cu folos! Dacă tot te-ai trezit în rutina asta, schimb-o! Dacă tot te-ai plictisit de lucruri care în trecut te pasionau dincolo de limitele imaginației, înseamnă că e timpul să încerci ceva în plus. Ceva mai mult. Știi oricum că dacă stai și te uiți pe geam nu faci nimic pentru tine. Nici pentru altcineva. Știi ce zic eu?

  Încetează să „exiști” și-atât.

Liceul nu se termină niciodată, doar schimbi clădirile

  ... sau cum am fost la dentist și-am primit câteva lecții de viață importante.

  „Să dea Dumnezeu să nu ne vedem să-mi dai dreptate” îmi zise dumneaei în timp ce-mi băga freza prin gură pentru a curăța și pregăti dintele pentru nefericita inserție cu guttapercha. Chestia amuzantă e că deși nu era neapărat un dialog ceea ce făceam noi acolo, având în vedere că eu eram cumva ocupat cu niște chestii pe-atunci, totul avea sens. Și, din când în când mai luam pauze de respiro, în care puteam să-mi exprim și eu părerea.

  În cele din urmă am ajuns la concluzia că nu termini niciodată liceul. Doar că oamenii mai cresc, îi mai schimbi, dar rahaturile de atunci persistă fără oprire. Vorbesc aici de fiecare stereotip pe care-l cunoști. Tipul cu bani din liceu? E și la facultate, doar că bagă banii în chestii mai scumpe. Tipa populară? Nu e una, sunt o mie. Și toate se bat pe teritoriu. Grupuri mici care se bârfesc între ele? Peste tot! Ce-i drept totuși, e frumos de observat comportamentul în situații de genul. Dar tendința e aceeași ca-n liceu. Tipul cu pile care cumva are tot ce vrea atunci când vrea? Da, și asta. Ai colegul ăla de grupă care cumva se are bine cu toți profii și tu nu poți înțelege de ce. Și-l urăști pentru asta, pentru că ce altceva să faci? Oricum nu o să ajungi la nivelul tău, oricât ai încerca.

  Dar totuși, nu e chiar așa de rău. Chiar dacă stereotipurile se dublează la facultate, cresc și numărul de persoane pe care chiar le agreezi. Oamenii ăia foarte de treabă din liceu care ascultau aceeași muzică pe care o ascultai și tu? În facultate găsești și mai mulți. Tipul ăla de oameni de care-ți plăcea în liceu? Mai ai din ăștia și de-acolo-nainte. Totul e să-i cauți, fiindcă de găsit se găsesc.

  Iar chestia asta nu e numai în facultate. În final, după discuțiile cu dentista, am ajuns la concluzia că astea vor continua și-n viața de după facultate. Crezi tu că prin muncă asiduă și meritele obținute vei ajunge foarte ușor unde vrei? Greșit... Tot o s-apară tipul ăla cu pile care o să-ți ia locul de muncă fiindcă unchiul lui e CEO. Ai colegi de muncă? Jumătate din ei nici nu vor vorbi cu tine, sau eventual vor schimba un salut, două. Un sfert nu vor fi din grupul tău, iar din grupul tău, unul sau doi te vor agrea destul cât să-ți fie potențiali prieteni. Dacă ai noroc, totul va merge exact așa cum vrei tu. Dar de obicei, viața nu e chiar așa roz și pufoasă precum crezi.

  Dar, „să dea Dumnezeu să nu ne vedem să-mi dai dreptate” tu cititorule...

  Voi ce ziceți, așa o fi? Chiar contează așa de puțin meritele în comparație cu rețeaua de cunoștințe, sau mai pe scurt PCR*-ul? Vă invit să vă lăsați părerile sau orice alte comentarii ați mai avea, în secțiunea de comentarii (d'oh) sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc, noapte bună!

  PCR* = pile, cunoștințe și relații

Wild Wasteland: Oldies but Goldies

  Pentru cei ce nu știu de dinainte situația mea, am să vă introduc puțintel în poveste înainte să vă descriu ce seară am avut eu cu ocazia celei mai lungi zi din an. Sunt Cosmin, un student în anul II la Facultatea de Informatică Iași, și stau într-un cămin studențesc din campusul Codrescu. De obicei nu se întâmplă chestii prea ieșite din comun pe-aici, sau poate se-ntâmplă și nu le văd eu. Adevărul e că nu petrec așa de mult timp cu așa de multe persoane încât să văd așa de multe evenimente ce încalcă puțintel definiția uzuală a normalității. Unii ar zice că trăiesc o viață plictisitoare, dar asta e o altă poveste. Totuși, seara de douăzeci și șase spre douăzeci și șapte Octombrie a fost mai diferită. Cum? Păi hai să vă zic.

  Stăteam și eu confortabil pe scaun în camera de cămin și mă uitam la un episod din Fringe, când deodată primesc un apel de la un coleg de cămin:

- Ce faci?
- Uite ce să fac, la laptop.
- Ești în cameră?
- Da.
- Ok, hai că vin încolo.

  Ok, nimic dubios aici. Intră cei doi protagoniști ai noștri în camera mea, personaje pe care de dragul poveștii și-a intimității lor le vom numi John și respectiv Jane. Fără prea multe introduceri, Jane îmi propune să ieșim puțin „La Balenă”. Cei din Copou sau chiar ieșenii în general știu la ce mă refer. Desigur, eu eram prins de episodul meu, și nu voiam neapărat să-mi mișc fundul de pe scaun. Chiar și-așa, „scopul comunicațional” al discuției dintre mine și Jane era simplu. Eu ieșeam afară, cu ei doi, fie că voiam sau nu, aparent. Așa că, deoarece povestea nu se poate încheia aici, am zis că episodul mai poate aștepta, și am ieșit „La Balenă”.

  La balenă, am dat peste John cu un prieten de-al lui, care cânta la chitară la momentul acela. Mi-am zis că e clar ce voi face în seara aia. Voi asculta recitaluri de chitară, și voi cânta probabil ce mai știu și eu din versurile melodiilor care vor apărea prin repertoriu. E de menționat că nu sunt cel mai mare cunoscător în domeniu, muzica folk românească fiind un concept care nu m-a atras cu desăvârșire. Și totuși, de ce seara asta era un moment demn de Wild Wasteland? Pentru că după ceva timp de cântat la chitară apare lângă noi un domn care părea a avea undeva în jur de 50 și ceva de ani, pe care eu personal nu-l mai văzusem niciodată. Un domn pe care restul îl cunoșteau, aparent. Eu eram tipul nou din grup. Cum ceilalți știau ce poate noul nostru protagonist, i-au înmânat chitara, să ne impresioneze puțintel cu cunoștințele sale în acest domeniu. Și ce mai melodii. Serenade, parodii, de toate pentru toți. A început să cânte cu o pasiune demnă de invidiat, melodiile sale lipind un zâmbet stupid pe fața mea. Bătrânelul acela știa ce face, îi plăcea, și era bun la asta. Știa să facă show. Și ce mai show. După puțin timp ni s-au alăturat fratele său cu încă un prieten de-al lor, toți trei fiind trecuți de mult de tinerețe. Desigur, cum seara nu se termină încă, am avut parte și de un mic recital de poezii incluzând poezia „Adam” a lui Marin Sorescu, sau  un fragment din „Jurnal de tresăriri” a lui Marius Iordăchioaia, fragment numit „după avort”. Niște poezii foarte frumoase, recitate de persoane de la care poate nu te-ai fi așteptat.

  În final, ceea ce a făcut seara aceea inedită, ceea ce a făcut-o cu adevărat o scenă dintr-un „Wild Wasteland” a fost faptul că pentru mine, aceea a fost prima oară când am fost martor la atâtea generații care să se adune și să... împartă creație. A fost ceva nou, pentru mine cel puțin. Și în final, pentru că majoritatea eram studenți, am făcut poștă două pet-uri de bere, am jucat „Eu, niciodată” și ne-am dus la somn la ora 4, după schimbarea de oră care venea în acea seară. Chestii de cămin...

 "Wild Wasteland unleashes the most bizarre and silly elements of post-apocalyptic America. Not for the faint of heart or the serious of temperament. " - Descriere din Fallout : New Vegas

Să stai sau să nu stai. Asta e întrebarea.

  Ajungeți acasă, împreună. Tu mergi la baie, să te răcorești puțin sau să faci orice fac oamenii normali la baie. În timpul ăsta, el devine un hacker de talie internațională. Într-un interval de timp uimitor de scurt, îți verifică mail-urile, mesajele de pe facebook, apelurile, like-urile, views-urile pe tumblr, followerii de pe twitter și cu cine ai dat check-in acum două luni pe Foursquare. Eventual te întorci de la baie și totul pare că nu s-a schimbat. Asta până individul sau individa, ca să nu fim misogini sau nesimțiți (și fiindcă și fetele fac asta, chiar prea des) o dă în bară. Lasă un cookie liber acolo pe care tu-l descoperi și care-ți pare dubios. Tu știi sigur că nu ți-ai verificat mesajele fiindcă ai stat cu persoana iubită. Și singure nu s-au verificat. Și cum unu plus unu fac trei, găsești răspunsul. Persoana ta „iubită” are încredere în tine cât avea încredere America în Rusia. Și începe tam-tam-ul. Că de ce ai fost cu aia/ăla în oraș?! Că mie de ce nu mi-ai spus?! Cum adică faci tu de-astea? Că toți/toate sunteți la fel!

  Și totuși, rămâi cu el/ea, fiindcă presupui că mai bine de-atât nu poți sau că nimeni altcineva nu s-ar mai uita la tine așa în vecii vecilor. Credeți-mă când vă spun, chestii de genul ăsta se întâmplă peste tot, de multă, multă vreme. Și stai așa, ca un animăluț în cușca sa, fără posibilitatea de a ieși fără a face un raport detaliat despre cine a fost, unde a fost, când, cum și de ce. Ei, ghici ce?! Se poate mai bine de-atât. Oricum ar fi e mai bine de-atât. Oricum vezi situația, mă îndoiesc că postura de animăluț de casă ți se potrivește. Doar că unii nu văd asta. Într-o relație, sunteți egali! Ar trebui să fiți egali! Ar trebui să aveți încredere unul în altul, cel puțin până la eventuala probă contrarie.

  Sau, ce știu eu, poate că unora le place să fie controlați. N-aș avea de unde să știu. Voi ce credeți. E mai bine să fii animăluțul de casă într-o relație, să fii stăpânul, sau să fiți pe aceeași lungime de undă? Puteți lăsa răspunsurile voastre și alte comentarii în secțiunea de comentarii (d'oh) sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc, noapte bună!

Despre încărcarea fără fir a electronicelor via praf de zâne și vlogging

  Nu demult stăteam cu telefonul în mână la o oră târzie în noapte, butonând de zor, când deodată am primit un avertisment. „Mai ai 15% din baterie!” îmi spunea săracul meu telefon. Știam în momentul ăla că în acel ritm, aș fi consumat bateria în aproximativ jumătate de oră, maxim. Așa că m-am gândit, să-l pun la încărcat și să mă bag la somn, sau să-l consum de tot? Soluția a fost un compromis între cele două, punându-mi deșteptăciunea la încărcat dar butonând în continuare, din când în când, mesaj după mesaj.

  În acel moment de nevoie pură m-am gândit cât de faină ar fi o metodă de a încărca un telefon, fără a fi nevoie de fire. Încărcare wireless! Da, ar fi frumos. Dar stai, există deja așa ceva! Da, ce-i drept, există deja așa ceva, dar nu e tocmai la ce mă gândeam eu. Eu mă gândeam mai degrabă la un sistem care să-ți încarce dispozitivul oriunde în cameră. Să te poți plimba prin încăperea preferată fără să fii legat de cea mai apropiată priză sperând că se va încărca săracul tău telefon destul de repede încât să-l poți lua cu tine imediat, fără probleme. Să poți să presari puțin praf de zâne pe el și pe cameră și gata, să se încarce singur singurel, cu ajutorul elfilor magici din orașul nicăieri. Desigur, era târziu la ora aia așa că cel mai probabil halucinam de zor din cauza lipsei severe de somn, dar înțelegeți voi ce voiam să zic.

  Și dintr-odată am avut un moment pe care alcoolicii l-ar putea numi un moment de sobrietate. Aveam nevoie de un cablu mai lung la încărcător ca să pot sta întins în pat cu telefonul în mâini, dacă voiam să continui să butonez. Nu aveam. Ce să-i și faci.

  Pe o altă notă fără nici o legătură cu ceea ce am scris mai sus, mi-am amintit că într-o perioadă voiam să fac puțin vlogging. Mi se părea fain, toată lumea o făcea (a se vedea DDH/Friendshow/Tequila/restul vloggerilor de prin România) și ar fi fost o platformă nouă pe care aș fi putut s-o încerc. Desigur, m-am trezit rapid la realitate și am lăsat-o baltă. Asa că întrebarea din această seară pentru voi e următoarea:

  Ce credeți despre vlogging și vloggerii din România în general?

  Puteți lăsa răspunsurile voastre și alte comentarii în secțiunea de comentarii (d'oh) sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc, noapte bună!

The „Go get it!” attitude

  Surfând prin oferta masivă de video-uri recomandate de Youtube, am dat peste o melodie a artistului T.I., melodie intitulată „Go get it”. Am fost atras aproape imediat de ea și odată cu asta, mi-a venit și o idee pentru un post nou. Ceva, motivațional, să zicem așa. Mai exact am să scriu puțin despre oamenii cu atitudinea „Go get it!” și cum îi ajută asta.

  De câte ori nu ai văzut pe cineva cu un telefon mai bun ca al tău, cu o slujbă mai bănoasă decât a ta, cu o mașină mai faină, cu o prietenă mai frumoasă, cu o casă mai mare, cu avion, insulă sau conac? De câte ori nu ți-ai spus: „Pff, norocosul... De-aș avea și eu...”, imediat înainte să-ți continui drumul spre stația de autobuz de unde pleci către job-ul pe care tu personal îl consideri înjositor dar de care ai nevoie ca să plătești chiria pe garsoniera aia în care stai? De acum, nu va mai fi nevoie! Vă prezint „G.o.g.e.t.i.t.”, noul remediu contra atitudinii de „Lasă pe mâine ce puteai face săptămâna trecută!”. Totul, la uimitorul preț de 999.99BC Nu, acum pe bune...

  Situațiile de mai sus pot părea puțintel exagerate pentru un ochi neinițiat, dar un ochi de om trecut prin viață știe că asta se întâmplă peste tot. Toată lumea se uită peste gardul vecinului să vadă ce mai are nou. Diferența dintre oamenii de rând și „câștigători” ca să le zic așa, este faptul că oamenii de rând văd, se plâng că n-au și se-ntorc la viețile lor în timp ce câștigătorii văd, se plâng că n-au dar imediat după se gândesc cum ar putea să facă în așa fel încât să obțină și ei așa ceva, sau de ce nu, ceva mai bun decât vecinu'. Totul stă în atitudine. Cu riscul de a suna clișeic, zicala „Dacă vrei, poți!” e complet adevărată. Dacă simți că ceva te trage înapoi, asta nu înseamnă că nu se poate. Există povești uimitoare ale oamenilor care au plecat de jos, la propriu, și și-au făcut o viață bună. Prin muncă, ambiție și dăruire. Scuzele nu ar trebui să fie o opțiune! 

  Pe de altă parte, mai există și norocoși pe lumea asta pentru care nu putem să spunem nimic. Ei n-au muncit pentru nimic, a primit totul de-a gata. Tocmai din această cauză trebuie ca noi să muncim pentru a fi mai buni ca ei. Trebuie să muncim pentru ca în final, satisfacția noastră să întreacă orice ar fi simțit ei vreodată! De ce? De ce nu?

  Voi ce credeți? Aveți atitudinea „Go get it!”? Ce faceți atunci când doriți ceva ce are vecinu'? Sau când vecinu' e mai împlinit decât voi? Vă invit să lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc pentru atenție și vă mai aștept pe-aci pe la mine!

Mobile will take over

  Acum ceva timp, cerusem câteva sfaturi și idei despre ce ar mai trebui să scriu. O idee a venit din partea unui coleg de cameră de-al meu, care lucra la acel moment la lucrarea sa de licență, o aplicație de gestionare a fondurilor tale personale. A fost făcută foarte frumos, cel puțin din punctul meu de vedere, omul a muncit enorm de mult la ea și din câte îmi amintesc a luat și o notă destul de frumoasă pe lucrarea de licență. Dar deviez. Marian, colegul în cauză, mi-a propus să scriu despre cum dispozitivele mobile vor fi cel mai important element de pe piață, pentru consumatori, programatori, developeri, firme și nu numai. Pe scurt, ca să-l citez: „Mobile will take over”

  Sincer să fiu sunt în continuare de acord cu ceea ce a spus atunci. Dacă e să ne uităm acum, o mare parte din gadget-urile care apar pe piață în ultima vreme sunt dispozitive mobile. Nu toate sunt chiar așa de mobile, vorbind aici de tabletele 4K anunțate acum ceva vreme, sau mai știu eu ce alte bazaconii de 6 kilograme bucata. Dar în mare parte, ce iese nou pe piață, e mobil. iPhone-uri, telefoane deștepte, tablete și mai deștepte și chiar ceasuri care rivalizează cu puterea de procesare a unor calculatoare low-end. Ceea ce e drăguț. Și ceea ce înseamnă că există o mulțime de platforme mobile numai bune pentru developeri să-și pună mințile la treabă pentru a scoate aplicații noi. App-uri de gătit, de fugit, de dormit, de trezit (alarme, dacă ești old-school, așa ca mine), și de orice altceva cred developerii că ar putea fi simplificat într-o aplicație.

  Gadget-urile mobile sunt curent, din punctul meu de vedere cel puțin, o piață de desfacere imensă pentru dezvoltatori, și va continua să fie astfel pentru multă vreme de-acum încolo. Acum vrea lumea să aibă chestiile deștepte la purtător. Și asta înseamnă app-uri. Și gadget-uri pentru gadget-uri. Nu demult am văzut un atașament cameră foto pentru un smartphone. „Pentru că și telefonul tău trebuie să facă poze frumoase!”

  Mobile will take over. Mobile has taken over. For now...

  Gadget-uri via: http://www.cunet.com

Despre țeluri și de ce planul meu pare că e cam depășit

  Aseară n-am putut să adorm la fel de repede ca de obicei din moment ce încercam să mă culc cu vreo 3 ore înainte de ora mea normală de somn, deoarece aveam o programare la dentist a doua zi. Și cum în majoritatea cazurilor în care nu pot dormi stau și mă uit pe pereți sau la orice altceva există în cameră, mă mai pun pe gânduri. Mai mult din obișnuință decât altceva. Și de la un gând la altul, am ajuns să mă gândesc la câte chestii mai am de rezolvat din planul meu pe 2013, a.k.a. „Planul A”.

  Din toate chestiile de acolo, am îndeplinit pe bune o singură chestie. Prin muncă, dăruire și noroc am reușit să trec de primul an de facultate cu rezultate destul de frumoase. Cu siguranță mai bune decât ce credeam eu că am să obțin. Și a fost drăguț. Doar că odată cu asta, a venit o problemă. Am învățat o mulțime de lucruri noi, lucruri peste nivelul la care mi-am plasat eu „țelurile” pentru anul 2013. Dar totuși, chestiile alea au rămas în plan și cum erau acolo, trebuia să le fac, ca o promisiune făcută mie. Ceea ce duce la un mic război în capul meu. Pe de o parte pot avea acel sentiment de împlinire dat de tăierea chestiilor alea de pe listă. Pe de altă parte, știu că aș putea face mult mai mult de-atât. Problema apare fiindcă se bate orgoliul meu singur cu lopata peste moacă. Și nu e plăcut.

  Deci ce faci atunci când crezi că ești mai bun decât ce ți-ai plănuit? Nu te minți, în primul rând. Ești atât de bun? Bine, chestiile alea vor fi floare la ureche pentru tine. Dacă lucrurile nu merg așa de ușor, înseamnă că nu erai așa de bun pe cât de credeai. Cel puțin, asta îmi zic eu.

  Acu dacă aș scăpa și de lenea asta, ar fi super...

Urs, Luna și copilu'

  În seara asta am zis că n-ar fi rău să-i spun o poveste de adormit copiii unei prietene care nu putea să doarmă. Și cum sunt un scriitor de primă clasă, rezultatul obținut a fost prea bun ca să nu-l pun pe blog. Așa că fără alte introduceri:






Urs, Luna și copilu'
de mine

  A fost odată ca niciodată un copil, care era singur acasă din circumstanțe care nu țin de mine. Și el, fiindcă era singur acasă, ce era să facă, a început să se joace cu ce-a găsit. Și ghici ce-a găsit el în sertarul de sus din dulapul din stânga al bucătăriei? Un cuțit? Nu, cuțitele sunt prea mainstream. A găsit vechea păpușă a mamei lui. Păpușa cu care maică-sa s-a jucat când era mică. Da, în bucătărie. Bare with me, here! Desigur, ce era să facă el cu o păpușă? Lui îi plăceau jocurile pe televizor și mașinile. Așa că a decis să improvizeze. Avea o mașină mare în care păpușa aceea încăpea perfect. Dar mai întâi, trebuia să găsească mașina aia. Avea atâââââtea jucării, că le mai pierdea câteodată. Așa că a deschis ușile camerei lui, s-a aruncat în marea de jucării, și a început căutarea. Și dintr-odată, păpușa prinse viață. Imediat ce intrase în camera lui, printre toate acele jucării, păpușa aceea parcă se simțea la ea acasă. Copilul, desigur, se sperie. Adică, zău, eu m-aș panica maxim dacă păpușa mamei mele pe care am găsit-o într-un dulap din bucătărie, ar prinde viață. Dar, fiindcă era un copil, nu fugi. A zis, hey, am un prieten nou. Așa-s copiii, nu se sperie de nimic. Nici măcar de Chucky. Desigur, păpușa noastră nu se chema Chucky. O chema Luna. Ca pe astru, nici o legătură.

  Și Luna îl întrebă: „Cum m-ai găsit?”.

  La care puștiul: „Erai în, în, în dulapul din bucătărie. De ce erai în dulapul din bucătărie?

  Păpușa spuse: „Sincer, nici eu nu mai știu. Nu-mi mai amintesc multe. Pe vremuri, lucrurile erau mai colorate pe-aici. Ce s-a întâmplat?

  Copilul zise că nu știa, și că totul era așa de când se știa el. Ceea ce nu era multă vreme. Copii, ce să le și faci. Sunt mici. Totuși, dacă tot erau în acea poziție destul de ciudată, și cu nimic de spus între cei doi, au zis că mai degrabă se apucă de joacă. Era până la urmă relația dintre o păpușă și un copil. Copilul îi spuse păpușei de ideea cu mașina, iar păpușei, fiindcă-i plăceau mașinile (nu mă întreba de ce, nu am nici cea mai vagă idee) a zis că le trebuie ceva mai puternic.

  „Mai puternic decât mașina mea?” întrebă copilul. „Dar nimic nu e mai puternic! Am cea mai rapidă mașină din univeeeeers!”

  Păpușa spuse că: „Sunt sigură de asta, dragul meu. Dar o putem îmbunătăți, nu crezi?

  „Dar cum?” Întrebă copilul

  „Vezi tu, eu am un prieten. Dacă îmi amintesc bine, e în atelierul tatălui tău.

  „Dar eu nu, nu am voie acolo. Bau-bau!

  „Nu-ți fă griji, te voi proteja eu!” Spuse păpușa.

  Și, fiindcă cei doi nu aveau nimic de pierdut, iar puștiul avea, gen, 6 ani maxim, au dat iama în atelierul lu' tasu'. Printre scule de mare putere, bormașini, polizoare, chei de 14 și inbusuri de 5, cei doi au găsit ceea ce căutau. Un ursuleț de pluș. Dar, acesta nu era orice ursuleț de pluș. Nu nu. Era un urs magic. Cică. Era cam la fel ca păpușa. Ursulețul când i-a văzut pe cei doi, s-a panicat și s-a ascuns după o trusă de scule. Era de înțeles, rar dau peste tine o păpușă vorbitoare și-un puști de 6 ani.

  „Nu te speria, Urs!” (Da, numele ursului era Urs), spuse păpușa. „Suntem aici fiindcă avem nevoie de ajutorul tău.”

  „Cum aș putea eu să vă ajut? Nici măcar nu pot pleca de aici. Sunt nefolositor. Lăsat aici...

  „Dar nu e adevărat, ur, ursule. Eu am nevoie de tine. Sau, așa spune păpușa.” spuse copilul care deja începea să se deschidă celor două jucării vorbitoare care nu erau deloc ciudate.

  „Da, Urs! Umblă vorba prin regat că tu ai fi un mecanic destul de priceput.

  „Desigur că sunt! Mi-am petrecut toată viața aici! Știu tot ce e de știut despre mașini!

  „Ei atunci, crezi că ai putea să, să ne ajuți cu mașinuța mea?” întrebă copilul.

  „Pot încerca. Ia să văd, ce aveți aici...

  Ursul se uită la mașinuță, o luă pe sus, o învârti, se urcă în ea, o conduse prin atelier, și-și dădu seama că e tocmai perfectă pentru ce voia el să facă în tinerețe.

  „Vă pot ajuta. Ce vreți să fac cu ea?

  „Vreau să, să meargă mai repede! Mai repede decât orice altă chestie din Univers. Luna mi-a spus că nu e cea mai rapidă, dar eu asta vreau!

  Copilul era tare entuziasmat când a auzit că ursul i-ar putea ajuta cu mașinuța lui. E clar. Când îți umblă vreodată un urs la mașină fără să încerce să-ți fure legumele de pe banchetă? Eu nu știu.

  „Sigur că pot. Sunt cel mai mare mecanic din lume!

  „Ești mai mic de, decât bancul de scule...

  „Puștiu', lucrăm sau ne dăm mari în înălțime? Sunt cel mai bun, ok? Și lucrez la mașina ta, dar cu o condiție!

  „Ce?

  „După ce terminăm, vreau și eu o tură!

  „Sigur că da!” Spuse copilul, fericit că acum va avea pe bune cea mai rapidă chestie din Univers. Ursul începu munca la mașină. Și lucră, și lucră, și aproape că trecuseră chiar 20 de minute când în final, după multă trudă, ursul termină.

  „Puștiule, acum ai cea mai rapidă chestie din Univers!

  „Dar poate să și zboare?” Întrebă copilul, crezând că poate-poate reușește să facă ceva și mai tare.

  „Dacă e să o luăm așa, da.

  „Dar cum. Nu are aripi!

  „Nu are nevoie de aripi, dragul meu” spuse Luna, cu încredere. „Judecând după viteza pe care o atinge această mașinuță, coeficientul aerodinamic și rezistența aerului, ar trebui să zboare fără probleme.

  „Ce face?

  „Zboară, puiule, zboară!

  „Perfect! Să mergem! Unde vreți să mergem mai întâi?” întrebă copilul în timp ce-și punea în cap o cratiță din bucătărie.

  „Pe Lună!” spuse Urs. „Vreau să o duc pe păpușă acasă.

  „Dar asta e casa mea, Urs. Nu am legătură cu astrul. E doar o coincidență.

  „A, scuze atunci. Mergem în mall, la jocurile pentru copii? Am auzit că au o nouă piscină cu bile.

  „Piscină cu BILEEEE!” zise copilul, mai mai să explodeze de fericire, lucru practic imposibil, desigur. Ăsta nu e film de groază. S-au urcat toți în mașinuța recent modificată, au prins viteză, s-au ridicat, au zburat, și-au aterizat direct cu nasul în piscina cu bile. Toți trei. Urs, Luna și copilu'.

Ză end!

  Povestioara asta a fost scrisă complet „off the dome” și sunt chiar foarte mândru de ea. Vouă vă spuneau părinții povești înainte de culcare? Dacă da, ce povești? Dacă nu, ați fi vrut? Dacă nu ați adormit până aici, vă invit să lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, noapte bună!

  Sleeping moon via: http://extremelyshane.deviantart.com

Eutanasierea câinilor, my two cents

  Sunt absolut sigur că majoritatea ați văzut cazul copilului omorât de câțiva câini vagabonzi. Și cum nimeni nu s-a luat de ei de ceva vreme, era cazul să se mediatizeze subiectul, printre bucățile despre „Roșia Montană”, care cred eu că deja e plictisitor de mult mediatizată. Și cum îmi plac câinii iar acest subiect este destul de controversat, am zis, ce dracu, hai să scot și-un articol. Mai exact, care-i părerea mea despre toată tărășenia asta.

  În primul rând trebuie să menționez că am trei câini acasă (ș-o mâță) de care am grijă și pe care-i iubesc, oricât de animale ar fi ei uneori. Fiindcă sunt. Mai mușcă și ei. Mai au toanele lor. Dar sunt ai mei. Și chiar și-așa, nu pot să nu mă gândesc la câinii vagabonzi care m-au „compostat” de-a lungul vremurilor și pe care într-o anumită măsură îi voiam morți în acel moment. E foarte trist ce s-a întâmplat acelui copil și altor persoane care-au fost mușcate de câini vagabonzi. Chiar și-așa, asta nu înseamnă că toți trebuie eliminați. Sunt câini acolo care-s foarte blânzi dar din păcate stăpânii lor au decis că nu mai au nevoie de ei, așa că i-au lăsat pe străzi. Asta nu înseamnă că toți sunt răi. Bulldog-ii de pildă sunt niște câini foarte docili, dacă nu sunt antrenați să fie câini de luptă sau de pază. Doar fiindcă niște câini sunt răi, nu-nseamnă că toți sunt. Dar, în final, toți sunt animale, și vor avea acel instinct de luptă, nu neg asta.

  Din acest motiv, trebuie avută mai multă grijă de ei și de firmele care se ocupă cu asta. Sunt sigur că sunt ONG-uri acolo care „mulg” bani de la guvern cu pretextul că fac ceva când de fapt doar ridică potăile de pe o stradă și le duc în alt oraș. Problemă rezolvată, zic ei. Banu vine, noi să fim sănătoși. Dacă ar fi un set de regulamente și legi mai stricte și cineva care să le impună, ar fi grozav. Dar, din păcate, asta e o problemă destul de persistentă în România. Nimeni nu se ocupă cum ar trebui de nimic, cu atât mai puțin de câinii vagabonzi din țărișoara noastră. Așa că n-ar trebui să fie o surpriză neapărată.

  Totuși, dacă un câine s-a dovedit a fi foarte violent, fără sanse de „recuperare”, atunci e mai bine dacă e eutanasiat. Câinii au nevoie de stăpâni. Stăpâni buni. Altfel, se întâmplă chestii d-astea.

  În ultimul rând, condoleanțele mele merg către familia copilului mort. Nu trebuia să se întâmple așa ceva, dar la noi, de obicei cineva trebuie să moară pentru a se face vreo schimbare. E, trist...

  Anyways, oameni buni, care-i părerea voastră despre toată chestia asta? Ați eutanasia câinii? Da, nu? Lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, noapte bună!

Despre social media, conectivitate și smartfoane

  Acum ceva timp mi-am luat și eu ceva ce ar putea fi considerat un „smartphone”. Nu e el cine știe ce avion, gen Galaxy S4 sau HTC One sau mai știu eu ce nebunie. E un LG Optimus Black iar eu sunt mândru de el. Își face treaba. Motivul din spatele achiziționării unui smartphone cu android a fost inițial cel că voi face eventual aplicații pentru platforma asta. Dar, până acolo, un smartphone e un smartphone, așa că de ce să nu folosesc toate chestiile care-mi sunt la îndemână. Aplicații pentru Facebook, Twitter și Blogspot existau așa că am pus mâna pe ele și am început să fiu ceva mai activ în toată treaba asta cu social media. De unde și ideea postării de astăzi.

  E un lucru bun să fim conectați 24/7 la lumea online?

  Pe scurt, nu știu. Dar să luăm puțin la puricat avantajele și dezavantajele conectării aproape permanenete ce ne-o oferă dispozitivele mobile în ziua de astăzi. Faptul că ești conectat la lumea din jurul tău aduce cu siguranță multe beneficii. Ești la curent aproape continuu cu toate știrile și noutățile din jurul tău sau eventual din domeniul care te interesează. Știi tot ce e de știut și dacă e vreo problemă ai aproape întotdeauna un search engine la îndemână, gata să-ți răspundă la cele mai ciudate întrebări. Știi unde sunt prietenii tăi, știi ce fac, știi cu cine sunt, știi de ce sunt. Toate astea printr-o simplă conexiune la internet făcută cu bunul tău smartphone, laptop, sau tableta ta de încredere. Tu știi tot ce e la îndemână despre ei, dar și ei știu chestiile astea despre tine.

  Ajungi undeva, deschizi telefonul, dai un check-in, faci câteva comentarii pe Facebook, scrii un tweet, bagi o poză pe Instagram ca să știe lumea ce faci sau ce mănânci, mai faci un video pentru Vine pentru că ideea aia nu putea să-ți scape și voilà. Toate astea, „spun experții”, duc la un fel de desensibilizare a oamenilor. Cică. E totuși ăsta un lucru rău? Interacțiunile nu s-au schimbat, oamenii sunt aceiași, doar că mediul diferă din când în când. E drept că în anumite cazuri se pierde orice urmă de intimitate, dar asta nu e neapărat un efect al social media sau al faptului că ești conectat permanent cât e o urmare a faptului că publici tot. Tot! Postezi când te culci, postezi când te trezești, postezi când mănânci, postezi când bei, postezi când mergi, postezi când nu postezi nimic fiindcă nu e nimic de făcut și totul pare plictisitor.

  Un om mare a spus cândva că „ce-i prea mult strică”. Sau o fi o zicală din popor. Indiferent de unde o cunosc, e adevărat. Dacă nu vrei să știe lumea totul despre tine, nu spune tuturor totul despre tine.

Capitolul 48 - Disk two, track one.

 Mi se spune NoX. Acum ceva timp am fost băgat în spital de o persoană în care aveam completă încredere. O persoană despre care aveam numai lucruri bune de spus. O persoană care în final m-a lăsat în spital. Era timpul în cele din urmă să dau ochii cu cea care m-a trădat și să rezolv această problemă odată pentru totdeauna.

- Rachel, o să am nevoie de ajutorul tău pentru ceva. M-am săturat să stau și să aștept să fiu prins de polițai sau de unul din băieții lui Sektor.
- Omule, ce mama dracului vrei să mai faci acum? Unde mai vrei să fugi? 
- Nu mai fug. A venit timpul să rezolv tot. Vreau să vorbești cu John.
- Polițaiul? Ce te face să crezi că nu te va turna în secunda doi?
- Nimic. Sper să n-o facă. 
- Ești țicnit?! Am mai discutat despre asta omule!
- Poți să vorbesc și eu?
- Bine...

  Am discutat toate detaliile cu Rachel. Clar nu era încântată de planul meu, dar era cea mai bună idee a mea la acel moment. Așa că, ce dracu. Și-așa nu aveam nimic de pierdut. Cu ajutorul câtorva persoane am reușit să dau de cea pe care o căutam. Miya. Sursele mele spuneau că era plecată undeva într-o provincie spaniolă. Era o mișcare destul de deșteaptă. Nu știam pe nimeni acolo, așa că nu aveam gând să o urmăresc. Nu aveam de gând să merg după ea, chiar dacă asta ar fi trebuit să fac din momentul în care aflasem de acea casetă.

- John, am nevoie de ajutorul tău.
- De ce te-aș ajuta pe tine? Ți-ai pus toată poliția din oraș în cârcă, toată lumea te caută și cât despre restul racerilor, îți spun sigur că niciunul nu te place. Exceptând prietenii tăi. Sau na, cei ce-au rămas.
- Despre asta voiam să vorbim. O știi pe fata aia de pe caseta de la Sektor?
- Da, am văzut caseta. Ce-i cu ea?
- Știu unde e. Voiam să merg personal să o prind, dar nu pot. Și m-am gândit că ar fi o oportunitate bună pentru tine. Sunt sigur că o captură de genul ăsta ar arăta foarte bine la tine în CV. Ce zici?
- Bine. Dar mă îndoiesc că o chestie de genul ăsta e așa, pro bono. Ce vrei? Să știi că nu te pot scoate din belele. Nu și de data asta.
- Nici nu am nevoie. Vreau doar o oră cu ea, să clarific ce e de clarificat.
- Am să văd ce pot face. Acum, unde e?

  Se pare că John avea destul de multe conexiuni prin Europa așa că n-a fost foarte greu să o prindă pe Miya. Mă așteptam la asta, iar în două săptămâni ea era bine-mersi într-o celulă de închisoare, gata să-și aștepte sentința. Aparent, Sektor o înfundase rău de tot, având o mulțime de dovezi împotriva ei, toate fiind disponibile dacă el putea să scape de pârnaie. Omul nu era prost. Dar venise timpul să discut și eu cu ea. John aranjase ca eu să fiu furișat într-o cameră de interogatoriu undeva pe la ora 12 noaptea, când nu era așa de multă larmă prin secție. Nu trebuia să fiu văzut. Miya stătea pe scaun, legată cu cătușe, în uniforma clasică portocalie a închisorii din care fusese scoasă. N-o văzusem niciodată așa. Nici nu aș fi vrut neapărat.

- Salut.
- Salut.
- Deci, uite-ne aici.
- Da.
- Am să încerc să fac asta cât mai repede cu putință, să nu te rețin. De ce?
- De ce, ce?
- De ce, tot! De ce m-ai lăsat așa, de ce ai încercat să treci cu mașina peste mine, de ce ai fugit? De ce ai stat lângă mine în spital după toate alea?
- Nu știu.
- Cum adică, nu știi? Cum faci așa ceva fără să știi?
- Pur și simplu, nu știu. Nu știu ce să-ți răspund acum. Știu că am greșit.
- Ai greșit? Ai greșit serios! Acum ai să-nfunzi închisoarea pentru Dumnezeu știe cât timp. Chiar crezi că asta a fost o idee bună?
- Înțelege-mă că nu știu ce era în mintea mea. Poate că atunci părea în regulă, cu Sektor și toate alea.
- În regulă?!
- NU ȘTIU, PROSTULE!
- Bine. Nu știi. De ce mă vizitai în spital? De ce ai plâns?
- Erai, erai prietenul meu. Sau, cel puțin, așa îmi ziceam. Îmi părea rău. Și nu suportam să te văd așa.
- Tu mă adusesei în starea aia, Miya, tu nu înțelegi?
- Ba da. Ți-am zis, știu că am greșit. Dar acum, ce să fac. Nu e ca și cum pot să mai fac ceva în privința asta.
- Așa e, nu poți. Ai să rămâi mult și bine în închisoare pentru ceea ce ai făcut. Distracție plăcută.

  Nu suportam să plec așa. Nu era genul meu, dar trebuia să fiu tare. Trebuia să nu las nici o urmă de emoție să iasă. În final, nu mai era aceeași. Niciodată nu va mai fi. Două zile mai târziu, autobuzul care o ducea pe Miya la închisoarea statală explodase ca urmare a unei bombe puse probabil de unul din oamenii lui Sektor. Nu fusese recuperat nici un cadavru. Mi se spune NoX, iar prietenii mei începeau să moară.

Ceai, bloguri și muzică bună.

  N-am mai scris de ceva timp ca urmare a faptului că am fost într-o mică excursie prin România și Ungaria. Totuși, am zis că nu prea merge să stau și să mă laud cu aventurile mele de pe drum. Tot ce am de spus e că fu fain și că încă nu s-a terminat aventura, fiindcă încă mai am câteva locuri prin care vreau să trec. Dar destul cu asta. Articolul de astăzi va fi despre bloguri. De ce scriu, unde scriu, cum scriu. După asta, mai scot și-un capitol nou din povestea unui racer că tare mult a trecut de la ultimul.

  Nu odată am auzit întrebări ce se refereau în mare parte la motivul din cauza căruia am blog. De ce, pentru ce, pentru cine, toate astea mi-au trecut pe la urechi cel puțin o dată și sincer să fiu nu cred că am avut vreodată un răspuns exact. Un motiv clar, care să definească blogul. De ce scriu? Pentru că-mi place. Am povești la activ, am compuneri despre mafioți scrise pe undeva și am o imaginație destul de bogată așa că un blog era mersul natural al evoluției. Dacă tot scriu, de ce să nu cer puțin feedback? De ce să nu vadă lumea ce scriu. Poate unora n-o să le placă, poate unii vor iubi ceea ce scriu, ce e clar e că în primul rând scriam pentru mine, și asta conta cel mai mult.

  Unde scriu? Asta e o întrebare destul de bună. Cel mai bine scriu într-un pub sau undeva unde pot auzi muzică liniștitoare pe fundal. La dracu, până și-acasă merge, dacă am o cafea-n mână, laptopu-n față și muzică-n căști. Ce e în jurul meu atunci când scriu e foarte important pentru ceea ce scriu. Poate că m-am plictisit de casă și vreau să ies afară undeva să mă „răcoresc”. Iau laptopul în spate și o iau la pas până găsesc un local drăguț, parchez acolo și-i dau blană. În final poate chiar iese ceva bun de publicat. Uneori nu e cazul, dar rău nu-mi pare. Cizelez ce-am scris inițial și poate poate iese ceva bun atunci. E un proces...

  Cum scriu? Repede. Și urât dacă e cazul să scriu ceva de mână în agenda personală. Și cu ceva de băut în față, preferabil ceai sau cafea. Sau ciocolată caldă din când în când. E o chestie de preferințe. Unii fumează, alții visează, alții stau cu băutura preferată-n față și își aștern gândurile pe ecranele lor și ale altora. Fiecare cu vrăbiuța lui, dacă e să citez un contemporan în viață.

  Vrei să începi să scrii? Vrei blog? Fă-o. Nu pierzi nimic din asta, ba chiar câștigi accesul într-o comunitate foarte bună și care te va ajuta să te formezi pe viitor. Împarte gândurile tale cu alții. Vei vedea că nu ești singurul care se gândește la marmote ucigașe de pe Marte...

Imagine via: http://www.chiefoftheleast.com

SNS și cum Tumblr nu e de mine

  Sau poate nu sunt eu de Tumblr? Nu mă înțelegeți greșit, ca și concept mi se pare o chestie absolut genială. Postezi poze, dai reblog, postezi texte scurte, lungi, whatever, ca platformă a fost gândit excepțional acel site. Totuși nu pot să trec cu vederea ce tot văd eu în „dashboard” în fiecare zi.

  Trecând cu vederea postările cu pisici și iubire, pentru că în cele din urmă ne aflăm pe internet și cu toții știm că internetul iubește pisicile, nu pot să nu observ cum multe, dar multe din postările și imaginile pe care le pune lumea sunt în mare parte destul de triste. Deprimante. Și desigur că aici contează cui i-ai dat follow, dar mă așteptam poate la prea mult de la platforma asta. Ori asta ori nu știu eu pe cine să „urmăresc”.



  Și chiar și-așa, de ce așa de multă lume tristă? Vorbesc aici despre imagine peste imagine peste post peste imagine pline ochi cu citate și vorbe despre inimi frânte, fete cu stima de sine și încrederea aparent la pământ, și desigur, mai multă iubire și pisici. Și iubire. Tumblr e o platformă destul de „iubitoare”. E trist totuși atunci când dai peste blogul unei persoane ma mult sau mai pușin deprimate, fapt făcut clar de posturile de pe blogul cu pricina. E trist fiindcă știi că sunt multe persoane de genul ăsta pe Tumblr. Pe internet în general aș putea spune. Oamenii sunt triști...

  Nu mă lungesc mai mult decât e cazul și vă rog pe voi să-mi recomandați ceva bloguri de pe tumblr și nu numai, care merită urmărite. Am nevoie de o listă mai mare și mai frumoasă de bloguri. Puteți lăsa sugestiile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului (https://www.facebook.com/BloguLuNox). Vă mulțumesc pentru vizită, și vă mai aștept!

  P.S: shitnoxsays.tumblr.com e un proiect la care lucrez de ceva vreme. Mi-ar plăcea să aflu ce credeți și despre el.

Scrisoare către tine

  De obicei nu scriu chestii de genul. Sarcasm, umor mai dur, glume răsărite, satiră sau alte chestii de genul, asta găsiți aici. Sau știri, da, știri. Sau ce-mi vine mie să scriu. De unde și chestia asta. Deși presupun că ar merge mai bine pe alte bloguri, gen „Blogul lu Otravă” sau mai știu eu ce alt blogger, din când în când mai trebuie să-mi scot și eu unele chestii din sistem. Așa că fără alte adăugiri, vă prezint o scrisoare către cine vreți voi. Dacă „o simțiți” să-mi ziceți și mie, să nu pară că am scris-o chiar degeaba, ok?

  Mi-e dor de tine. De fapt, nu chiar „de tine”. Îmi e dor de tine cea de acum ceva vreme. Îmi e dor de cine erai tu pentru mine. Acum dacă m-ai întreba dacă-mi e dor de tine cel mai probabil ți-aș spune că nu. Și e adevărat. Tu cea de acum nu mai ești cine erai atunci. Și înțeleg că asta ar fi aproape imposibil, oamenii se schimbă până la urmă. Timpul, împrejurările, oamenii fac asta, e inevitabil și uneori chiar trist. Dar așa funcționează asta. Îmi e dor de ce însemnai pentru mine. Probabil îmi e dor de sentimenul pe care-l aveam în legătură cu tine. Nu erai perfectă, nu erai „cea mai cea”, erai ca multe altele. Dar aveai acel „ceva”. Acel „ceva” care mă făcea pe mine să mă simt special. Era amuzant chiar, dacă stau acum să mă gândesc. N-aș putea să pun degetul pe ce era, dar sigur era un sentiment drăguț.

  Desigur, toate astea s-au dus de râpă. Sau nu neapărat. Încă mai am amintiri frumoase. Încă mai am chestii la care să mă uit înapoi și să spun că n-am dus-o chiar așa de rău precum ar părea. Erai altcineva. Sau poate te vedeam eu altfel. Oricum ar fi, cine-ai fost nu mai există. Așa funcționează trecutul. Poate e spre bine. Poate acum trăiești o viață mai frumoasă. Nici eu n-o duc rău. Dar îmi e dor.

  La revedere, tu, persoană...

  În lumina unor evenimente recente, case in point, textul de mai sus, eu zic că e timpul să șterg praful de pe „Povestea unui Racer” și să mai scot câteva chestiuțe. Do I still have it? We'll see. Până una alta, părerile voastre sunt apreciate, aici, pe pagina blogului (https://www.facebook.com/BloguLuNox) sau oriunde știți că dați de mine.

Cinism, pesimism, și-alte de-astea

 Am tot stat și-am analizat (vorba bine) în ultima vreme o mulțime de postări pe fiecare platformă de social networking pe care o folosesc și trebuie să recunosc că sunt puțin luat prin surprindere de numărul de persoane pe care le observ, persoane care (în lipsa unui termen mai precis) au pierdut și ultima urmă de încredere în umanitate și-n persoanele din jurul lor. De ce?

 De ce multe posturi pe care le văd sună mai mult a „Ce rost mai are...” decât a „Mai băgăm o fisă?”. Nu mă refer aici neapărat la o stare de fericire fiindcă am mai discutat despre ceva de genul într-un post anterior. Mă refer mai mult la starea aia de depresie, de letargie. Starea aia pe care o ai când renunți. Când simți că n-are rost. Îmi pare rău, dar sufletul ăla pereche de mult căutat nu o să vină să te caute special pe tine. Îmi pare rău, dar locul ăla de muncă super șmecher pe care-l vrei nu o să ți-l dea nimeni doar fiindcă te-ai gândit la el. Îmi pare rău, dar rezultatele alea pe care le tot dorești nu o să vină. Mulți dintre noi nu s-au născut într-un mediu perfect pentru a înflori. Nu mulți au conturi bancare de invidiat și anturaje care mai de care mai răsărite. Nu. Vrei ceva? Luptă!

 Da, uite că te-a părăsit X, sau ai trecut prin alt interviu de rahat, sau îți urăști locul de muncă, sau notele alea nu-s chiar cum le-ai vrea tu, sau mașina aia nu e chiar așa ieftină precum credeai. Da, uite că nimic în jurul tău nu e așa cum îți place ție. Păi, știre nouă: „Lumea nu se-nvârte în jurul tău!”. Așa că dacă vrei ceva, te culegi de pe jos și întinzi mâna și iei de la viață ce ai nevoie. Prin orice mijloace!

 Acum o fi rău, nu zic că nu. Nu încerc să spun că știu prin ce treci. Probabil că nu știu. Dar nu-mi pasă. Știu că poate fi mai bine. Întotdeauna se poate mai bine. Asta e ideea pe care trebuie să o ai în cap. Întotdeauna!

Ai bani, ești iubit?

  Surfam aseară internetul și am dat din întâmplare peste o poză a cărei descriere suna cam așa:

Ai bani, ești iubit. Ai mașină, ești iubit. Ai casă, ești iubit. N-ai nimic, ai suflet mare, ești tratat ca cel mai mare sclav. Nu mai există iubire adevărată. În asta v-ați transformat toate, sclavele banilor.

  Având în vedere că aveam chef de scris un articol de genul, am zis că ăsta e stimulul pe care-l căutam. Părerea mea despre citatul de mai sus e că vorbim aici de o exagerare destul de mare dar și de un adevăr destul de general. Dar să extind puțin.

  Dacă ești în situația în care să observi doar tipele care te lasă pentru șmecherași cu mașini scumpe și bani câcălău în portofel atunci îmi pare rău pentru tine. E posibil să fii la fel de materialist ca tipele la care visezi. Gândește-te puțin, ce vrei mai exact? Vrei o proastă care să se topească dacă i-ai zis câteva cuvinte mai sofisticate și i-ai arătat ultima chitanță babană de la bancomat? Dacă da, atunci dă-i drumul, de-astea ai cu carul. Sunt peste tot! Majoritatea sunt pițipoance, unele sunt chiar de treabă (poate) și câteodată mai prinzi una de genul care chiar știe ce caută și vrea pe cineva care să o întrețină. Dacă tu nu o poți întreține, atunci nu ești bun pentru ea. E chiar așa de simplu.

  Problema apare când băiețași de genul se dau păliți și dau replici de genul „toate-s la fel”. Asta, desigur, fără să realizeze faptul că ei nu caută iubire, ci o jucărioară de ținut la mână. Fiți serioși, de câte ori n-ați văzut bunăciunea aia-n club care s-ar fi potrivit parcă perfect pe lângă voi? Și te duci lângă ea, și-i dai o replică scoasă din repetoriul tău clasic, și ea te respinge, și-ți spui că „toate-s la fel” și că numa' bani caută astea. Adevărul e că poate chiar asta căuta. Între timp, dacă iubirea era chestia pe care o cauți, probabil nu ai căutat unde trebuie.

  Trebuie făcută o alegere la un moment dat. Bunăciunea din club de care oricum te desparți după două-trei săptămâni sau iubirea aia de care nu te plictisești nici după ani de stat cu persoana în cauză. Sau, cum a spus Chris Rock odată, „Commitment, or new pussy?” Voi ce ați alege? Lăsați răspunsurile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox.

Ce faci când te rătăcești...

  Ceasul bătuse puțin peste ora douăzeci și două. Totul se întâmpla într-o noapte friguroasă de August, undeva la câțiva kilometri de Bicaz, pe un drum forestier uitat de lume și cu mai multe gropi și dâmburi decât Luna. Cei patru protagoniști ai întămplării, un nenea, o tanti, un copchil și-un copchil mai mare, adică tata, mama, eu și fratele meu, s-au rătăcit în creierii munților. Afară era beznă totală și nu se auzea nimic în afară de sunetul picăturilor de apă ce cădeau de prin copaci. În rest, nimic. Astfel, fiindcă totul s-a întâmplat într-o mică excursie, m-am ales cu o mică idee de postare și anume o comparație între modul cum au reacționat părinții mei la faptul că noi eram rătăciți la miezul nopții la mama dracu' via cucuieții-din-deal și modul cum ar fi reacționat prietenii mei, într-o situație similară. Așa că fără alte cuvinte, comparația:

  Scenariul de bază (tata ca șofer, restul familiei ca pasageri):

  Unde Dumnezeu suntem? Măi, eu nu-mi amintesc drumurile astea. Noi nu treceam niciodată peste-atătea podețe. Ce, am trecut noi peste pârâul ăsta vreodată? Știu sigur că aveam întotdeauna muntele pe stânga când mergeam acolo, niciodată pe-ambele părți. Ce-a zis Iuli? Gater? Ce gater zice? N-am văzut măi nici un gater. Au zis că vin după noi? Nu se-aude nimic, e beznă, nu văd nici un rahat. Ne-ntoarcem sau mergem înainte? Nu, clar ne-am rătăcit. Mergem de-o oră pe drumul ăsta și nici un semn, nimic. Mama lui. Nu. ne-ntoarcem. Trebuia s-o luăm la dreapta undeva. Sigur, aveam muntele pe stânga întotdeauna. Eu nu-s atent la drum, sunt atent la gropi în pana mea.

  Scenariul alternativ (eu ca șofer, prietenii mei ca pasageri):

  -Bwahahahaha fraiereee, te-ai rătăcit! Noi ce ți-am zis că trebuia să faci stânga, tu nimic, betmen.
  -Gura că nu ne-am rătăcit. Sigur e pe-aici pe undeva. Mai mergem.
  -Crezi tu! Ne-am rătăcit, suntem în creierii munților, fără semnal la telefon. Ce-a fost asta?! Ce s-a auzit?! Un urs?! O să MURIM!
  -Gura mă că nu murim, ce urs visezi?! Vă zic eu, sigur mergem cum trebuie. Cred. Bag picioru', nu știu. Merem înapoi. Poate trebuia la stânga pe-acolo.
  -Era dreapta!
  -E stânga acu', copil copac!
  -Cum zici tu, fraiere! Tot rătăcit ești.
  -Gura! Conduc!

  Scenariul alternativ e doar o mică parte din tot ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam într-o plecare de-asta cu prietenii și mă rătăceam. Probabil rămâneam rătăcit. Campam în mijlocul drumului forestier. Și-așa nu era nimeni. Voi ce ziceți, aveți simțul orientării pe timp de noapte mai bun? Ați trecut prin întâmplări de genul? Lăsați răspunsurile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului,https://www.facebook.com/BloguLuNox.

LudumDare #27

 
  Pentru vacanța asta de vară am propuse niște planuri foarte mărețe, planuri care includ și crearea a două jocuri pe PC/Android. Unul din jocuri îl am deja făcut, deși într-o formă cât se poate de simplă, al doilea fiind început de mine acum câteva luni. Îi lipsește doar o idee generală. E mai mult un set de mecanici de bază. Un proof-of-concept, cum se spune. Totuși, vacanța încă nu s-a terminat iar acum am aflat de o competiție ce s-ar putea să mă scoată din starea asta de letargie datorată verii.




  Competiția se numește „Ludum Dare” și din câte am înțeles are loc de câteva ori pe an. Concursul constă în crearea unui joc video bazat în jurul unei teme alese dinainte, cu ajutorul celor ce vizitează site-ul LudumDare.com, alegerea temei finale fiind făcută prin vot (din câte știu). Desigur, poate vă gândiți că această competiție nu e chiar cine știe ce. Odată avută tema, un developer poate să stea mult și bine să dezvolte o capodoperă a gaming-ului actual, nu? Nu! Ceea ce separă Ludum Dare de alte competiții de acest gen este intervalul de timp de doar 3 zile de la aflarea temei până la prezentarea aplicației terminate. 

  3 zile poate părea un interval de timp extrem de mic dar țin să vă spun că asta nu e o problemă pentru participanți. Am ajuns la concluzia asta după ce am jucat câteva jocuri create cu ocazia unor ediții trecute și țin să vă spun că sunt acolo câteva titluri care, deși nu sunt cele mai complexe creații existente pe piață, te pot captiva extrem de mult, fiecare având ceva diferit. Fie că vorbim aici de mecanici de joc care mai de care mai interesante, povești care nu te lasă să te ridici de la birou până n-ai terminat jocul, sau chiar elemente de design grafic ieșite din comun, fiecare aplicație din concurs e una ce merită jucată cel puțin o dată.

  Ce vreau să fac eu la Ludum Dare #27 ?

  Nu vreau să câștig. Vreau să particip. Am văzut cu cine mă bat și țin să vă spun că sunt niște genii care așteaptă să fie descoperite acolo. Nu, eu vreau doar să particip și să am numele meu pe o aplicație de-acolo. Toate lucurile mari au început cu chestii de genul, nu?

  Întrebarea mea pentru voi este: Dacă ați face un joc, indiferent de tip, joc video, joc pentru copii, joc de masă, etc. despre ce ar fi? Ați face unul? Lăsați răspunsurile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox.

Unguri, Ask.fm și CAPSLOCK

  În această amiază, în timp ce-mi beam ceaiul de dimineață, am dat peste un articol destul de interesant pe ghimpele.ro unde se prezenta povestea unui profesor de istorie sârb care își spunea părerea asupra tensiunilor ce există între români și maghiari pe fundalul cererii de autonomie teritorială, modificarea Constituției și ce alte probleme mai sunt între români și maghiari. Eu personal n-am probleme cu maghiarii, acesta nefiind motivul pentru care am adus articolul în discuție. Totuși e un articol interesant de citit, bine argumentat și la obiect, așa că dacă vreți să aruncați un ochi peste el, îl găsiți aici:

http://www.ghimpele.ro/2013/04/in-lipsa-unei-reactii-ferme-romanesti-un-istoric-sarb-ii-pune-la-punct-pe-extremistii-maghiari/

  Am menționat articolul din cauza a ceea ce am văzut în comentarii. Mai exact, oricine voia să-și spună părerea folosind cel puțin odată una din expresiile: trădător de neam și țară, rușine, imbecili, mafie țigănească sau mai știu eu ce alte chestii, se simțea obligat să folosească CAPSLOCK. Problema asta e văzută peste tot pe internet, ceea ce îmi aduce aminte de o zicală auzită undeva la un moment dat care suna cam așa: „Odată ce-ai ridicat vocea, ai pierdut cearta.”. Astfel, folosirea capslock-ului nu te ajută cu nimic pentru a-ți spune părerea și-așa prost argumentată, prost elaborată și foarte prost scrisă. Știm cu toții că majoritatea celor care folosesc capslock vor de fapt să pară că țipă, deci se poate face o analogie între zicala de mai sus și situație. Mi-a plăcut mult cum multe din opiniile scrise frumos erau și bine argumentate și aveau și sens, ceea ce mai rar vezi pe net. Morala: Nu folosi capslock, GÂNDEȘTE!



  În altă ordine de idei, toată lumea are cont pe ask.fm. Ask.fm e un website unde-ți faci cont și apoi rogi lumea să vină să-ți pună întrebări. Întrebarea mea e, de ce era nevoie de o platformă pentru așa ceva? De ce nu se putea pur și simplu pune o întrebare față-n față. Sau pe mess? Sau pe facebook? De ce ai nevoie de o platformă dedicată pentru a lăsa oamenii să-ți pună întrebări sau pentru a pune întrebări oamenilor?

  Răspunsul: De plictiseală. / Toată lumea o face.

  Cam asta e tot ceea ce m-a interesat pe mine în dimineața asta, așa că vă las cu o întrebare: Folosiți ask.fm? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? Lăsați răspunsurile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox.

Ce te face pe tine fericit ?

  Acum câteva zile am plănuit să scriu un articol din seria „Nu-i bai !” cu scopul de a împărtăși câteva sfaturi despre ce ar putea face unele persoane care trec prin situații grele, care nu se simt bine, sau care pur și simplu nu sunt fericite în postura în care sunt acum, sau în cea în care au fost atunci. Articolul în cele din urmă nu s-a mai materializat, din cauză că, n-am avut chef de scris atunci. Voiam să scriu, n-aveam chef. Ați trecut și voi prin asta. Totuși, motivat în această seară de forțe dincolo de controlul meu, în seara asta iese articol nou. Cu tema : Pe voi ce vă face fericiți ?

  „Ce vă face fericiți” sună prost. Mai degrabă : „Ce vă aduce în acea stare pe care voi o numiți fericire ?”. Fericirea mea e diferită de a ta, a voastră, a lor. Așa că nu pot generaliza. Din cauza asta am să zic ce mă face pe mine fericit. Ce mă ridică pe mine din când în când din tranșee și mă pregătește de o nouă luptă cu lumea aia rea și urâtă prin care mă plimb. Ce-mi pune mie un zâmbet pe față, chiar și pentru o secundă. O secundă bună. O secundă frumoasă.




  Mie-mi ridică moralul o cană bună de ceai sau de cafea, băută în foișorul pe care l-am ridicat cu tatăl meu.

  Pe mine mă face fericit Winamp-ul atunci când din melodie random în melodie random, dau peste o melodie pe care am iubit-o cândva dar de care m-am plictisit poate sau pe care pur și simplu n-am mai ascultat-o.

  Îmi pune un zâmbet pe moacă mama când vine-n spatele meu cât timp stau la laptop și mă tachinează din când în când. În afara momentelor când mă joc sau am treabă. Atunci e enervant. Dar, mamele-s mame, și le iubim oricum.

  Mă face să zâmbesc corcitura mea de ciobănesc mioritic atunci când nu mă lasă să intru în casă și se-ncâlcește printre picioarele mele, mai mai s-o scarpin pe burtică. Sau s-o fugăresc prin curte.

  Mă fac fericit jucătorii de NFS World cu care mă-ntrec sau fug de poliție și care joacă jocul din plăcere. Și care știu ce fac, care știu că sunt mașini mai încete decât ale lor și că-i pot aștepta pe cei mici. De fapt, mă face fericit orice gamer care știe de unde a plecat și căruia-i place să-i ajute și pe alții, când ajunge-n vârf.

  Mă face fericit programul ăla la care-am lucrat ore întregi și care a fost compilat din prima, fără erori. Warning-urile nu se pun !

  Îmi fac ziua mai bună prietenii cu care ies din când în când în oraș și cu care beau ceva și discut fel de fel de subiecte. Îmi place să vorbesc, să discut, să dezbat, să contrazic, să recunosc că n-am dreptate.

  Și nu numai...



  Am învățat că în final trebuie să știi ce te face fericit și să înveți cum să fii fericit. Voi de ce sunteți fericiți ? Ce vă face pe voi fericiți ? Ce vă agață un zâmbet de buze ? Lăsați părerile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox .

  Sursa posterului : http://lawsofmodernman.tumblr.com . Recomand să vă mai uitați p-acolo. Are chestii frumoase.

Primul an de facultate. O retrospectivă.

  Îmi amintesc când anii de școală treceau mai greu. Sau poate așa mi se părea mie. Acum parcă mai ieri stăteam în curtea liceului și mă uitam pe liste să văd dacă am nimerit cu cineva în clasă. Și totuși asta a fost acum aproape 5 ani. Dar nu de asta am început bucățica asta de articol. Sau, postare pe blog, cum vreți voi să-i ziceți. Scriu asta fiindcă mi-am promis că la sfârșit de prim an de facultate am să scriu ceva. Am să scriu o retrospectivă a chestiilor prin care am trecut. Am să adun evenimente și-am să le pun pe blog să le vadă lumea. Fiindcă ăsta-s eu. Vreau să mă dau și eu mare cu ceva, și-atâta am mai de preț. Dar să nu mă lungesc.

  Am început anul destul de bine. Am aflat că am subiecte care păreau destul de interesante. Arhitectura calculatoarelor și sisteme de operare. algoritmi și programare, comunicații în medii electronice. Nume mari pentru obiecte despre care știam deja destul de multe. Dar pe lângă astea, m-am întâlnit cu rivalii mei vechi de prin liceu. Logica și matematica erau două subiecte cu care nu voiam să am de-a face cât oi mai trăi și totuși m-am trezit cu ele în orar. Ce să-i faci, mai înveți și la obiecte care nu-ți plac, că așa-i la facultate. Pentru un obiect frumos ai două de rahat*. Dar totuși am răzbit. Le-am trecut și chiar le-am trecut cu bine. Dar asta mai mult mulțumită unor profi decenți. Cât de cât. Așa-i facultatea cică. Mai ai un prof nașpa, mai ai unul care se poartă cam urât dar are intenții bune, mai ai și p-ăla de la care nu înveți absolut nimic, dar e drăguț el așa acolo la tablă, zic fetele, sau p-aia după care salivează juma de facultate, care de altfel e-n plop și plopu-n aer când vine vorba de predat. Ce să-i și faci maică, îi stă bine acolo-n față.

  Se termina primul semestru iar eu eram încă novice. Juma de an de facultate nu părea a fi mare lucru. Și cum se termina, așa începu sesiunea. Prima mea sesiune. A zis bine ăla care-a zis că sesiunea e ca vreo două-trei BAC-uri puse unul peste altul. Și poate n-a fost chiar așa de rău, dar o săptămână ca aia n-am mai avut. Noroc că avusesem parțiale înainte și parcă era totul mai ușor. Vorba vine. Stres, nopți nedormite, stocuri nelimitate de cafea și mâncare rea da' bună. Toate pentru ca în final să zic că am terminat și cu prima mea sesiune.

  După prima sesiune și prima bucată serioasă de vacanță, veni și timpul pentru al doilea semestru. Alte obiecte, alți profi (în mare parte), alte șmecherii. Și cu-al doilea semestru am zis că n-ar fi rău să intru și eu în asociația aia de care tot zicea lumea. Defapt, nu prea am zis eu, am fost mai mult trimis în șuturi să mă înscriu. Și dacă tot aveau departament de PR&Media, n-avea cum să strice. Și-așa nu mai deschisesem Photoshop-ul de un an. Și-aveam chef să și scriu altceva în afară de blog. Așa că PR&Media să fie. Și a fost. A fost frumos. Am întâlnit oameni de toate felurile, care îmi împărtășeau anumite pasiuni sau pe lângă care pur și simplu voiai să stai fiindcă aveau acel ceva care atrăgea lumea. Și a meritat. A meritat fiecare moment. Am făcut design-uri frumoase, am scris chestii destul de bune deși cam trase de păr din punctul meu de vedere, dar nu mai scrisesem niciodată pentru un ziar. În final am devenit Team Leader pe partea de Media iar oamenilor le plăcea agenda mea. La propriu. Mi-am făcut și agendă. Eram un om ocupat. Vorba vine, ocupat. Voiam să-mi ocup timpul liber cu ceva. Dacă stăteam degeaba nu rezolvam nimic, iar eu nu sunt omul care să stea să-nvețe în timpul lui liber. Ceea ce nu m-a ajutat așa de mult în a doua sesiune. O a doua sesiune care a fost ca prima și încă pe-atât.

  De data asta, n-am mai avut parțiale. De data asta am simțit forța completă a unei sesiuni. Am învățat ce înseamnă să înveți un semestru de materie în o săptămână. Sau să încerci, fiindcă n-am învățat tot. Nici nu puteam. Și chiar dacă o făceam, oricum se găsea proful ăla care se întâmplă să fie unul dintre cei mai urâți oameni din facutate să-mi facă subiectul de examen. Și-apoi să-mi noteze punctajul greșit în liste. O coincidență. Chestii triviale. Dar am trecut și peste astea. Cu tot cu frica de o primă restanță de-aia masivă. Cu tot cu aia. Am trecut.

  Și pe lângă facultate? Pe lângă facultate, am stat la cămin, cu alți patru oameni pe care am să-i țin minte multă vreme de-acum încolo. Toți viitori programatori de succes sau chiar antreprenori. Am văzut o bucățică de final de facultate. O bucățică din fiecare final de facultate, fie că e el un semi-final, pus puțin pe pauză pentru o viitoare carieră în domeniu, un final amânat pe baza promisiunii unei licențe făcute ca la carte, sau unul complet. Complet cu o aplicație de licență muncită nopți la rând și cu un viitor master care bate la ușă. La cămin se simte studenția. Vrei să-nveți? Sigur mai găsești pe cineva care vrea să facă același lucru la același obiect. Vrei să vezi un film, găsești oameni. Vrei să joci o Dota sau un CS? O vorbă trebuie. Atât. Sau o bătaie-n perete, pentru cei ce cunosc situația.

  În final ce-am făcut eu în ultimele luni? Am trecut prin primul meu an de facultate. Am iubit, am aflat că relațiile la distanță nu merg pentru toată lumea, m-am distanțat de unii, m-am apropiat de alții, am întâlnit oameni noi, am făcut lucruri noi, am petrecut, m-am distrat, am râs, am glumit, n-am dormit, am dormit prea mult, mi-am băgat picioarele și mi-a păsat prea mult. Am început ceea ce va fi restul vieții mele.

  P.S.: Și mi-am dat seama la întoarcerea acasă că densitatea de cocalari și jmecherashi pe metru pătrat în orașul natal e cu mult mai mare decât cea din Iași, unde am început facultatea. Dar nu-i bai. Casa rămâne casă.

*această statistică nu e neapărat corectă. Dar suna bine, așa că a rămas acolo.

>multicolor : Nessuno mi può giudicare


 În această seară organizatorii Festivalului Multicolor ne-au pregătit o comedie italiană, sub numele de „Nessuno mi può giudicare”. A fost puțintel frig pe-afară dar chiar dacă eram în tricou, nu pot să spun că mi-a tăiat cumva din plăcerea de a viziona filmul din seara asta. Înainte de începerea filmului am avut parte de un discurs din partea unui lector universitar al cărei nume nu l-am înteles prea bine, persoană ce a ajutat la obținerea drepturilor de difuzare a acestui film, chestie care mie mi s-a părut interesantă. Ce știu sigur e că a vorbit în italiană, având nevoie de un translator și că printre altele a mentionat faptul că este a doua oară când participă la festival. De asemenea a menționat că mai întâi au imigrat italienii la noi în țară, deci n-am mers noi primii la ei acasă. O fi adevărat, n-o fi adevărat, sincer nu îmi pasă. Eu eram acolo pentru film.

 „Nessuno mi può giudicare” este o comedie italiană din 2011 bazată în jurul aventurilor unei doamne care încearcă să se descurce după moartea soțului ei, moarte care a lăsat-o în datorii imense. Pentru a căștiga destui bani cât să plătească cei 150.000 de euro la timp, aceasta este nevoită să se angajeze într-un domeniu pe care nu îl aprecia câtuși de puțin după ce a realizat că job-ul de femeie de servici nu o va ajuta. Mai exact, începe o carieră de escortă. De aici încep o serie de momente care mai de care mai amuzante, nimic prea exagerat, doar scene cu adevărat simpatice care puse laolaltă fac un film drăguț și care merită vizionat. Am râs, am apreciat un film drăguț și per total ne-am simțit bine.

 Acestea fiind zise vă urez noapte bună și vă aștept și mâine la filmul „Du darfst ruhig Jude sagen”, un documentar de origine din Austria.

 Mai multe informatii despre >multicolor găsiți la pagina : http://festivalulmulticolor.ro/
 Ieri am văzut : „La Sagrada Familia”

Lansarea oficială Xbox One

 Aseară am vizionat lansarea oficială a noului Xbox cunoscut până acum sub numele de cod Durango. Numele oficial : Xbox One.

 Am aflat o mulțime de chestii foarte impresionante despre noua generație de console a celor de la Microsoft. Totul începe simplu, printr-o comandă vocala. „Xbox, on!” Consola pornește și amintindu-și ce ai făcut ultima oară pe consolă, iți arată într-o interfață asemănătoare celei de pe Windows 8 tot ce te-ar putea interesa. Ultimul joc jucat, ultimul film sau program TV vizionat, ultima melodie ascultată și orice altă aplicație ai mai folosit. Apoi, vei vrea să îți cauți jocul preferat și să te pui pe jucat. Nimic mai simplu cu ajutorul noului Kinect, acesta dispunând de o cameră video HD 1080p ce filmează la 30 de cadre pe secundă, sistemul aparent fiind mult mai fiabil decât fostul Kinect, care nu a fost tocmai preferatul gamerilor înrăiți. Cu ajutorul acestui sistem, cuplat cu comenzile vocale, vei putea face aproximativ aceleași lucruri pe care le faci pe o tabletă, doar că la o scară mai mare. Cu un Xbox și un ecran Full HD imens, viața nu poate fi mai frumoasă

 Continuând cu prezentarea, ajungem și la specificațiile tehnice. Xbox One prezintă o arhitectură pe 64 de biți complet nouă, începând de la procesorul cu 8 core-uri, 8 GB de RAM, porturi USB 3.0 drive-uri optice BluRay și conectivitate Wi-Fi Direct, toate puse laolaltă într-o carcasă care mie personal îmi place și care ar putea fi o adiție foarte frumoasă în orice sufragerie. Nu au fost prezentate foarte multe date despre noul controller. Totuși ce știm sigur este că are un design similar cu controller-ul vechi, doar că mai ergonomic, mai confortabil, un D-pad nou și ceea ce băieții de la Microsoft au numit „Impulse triggers”. Nu știu exact cum funcționează dar din ce am înțeles se poate modifica modul de feedback pentru fiecare trigger, depinzând de fiecare developer în parte. Om' juca și om vide'.

 Desigur, prezentarea nu a fost exclusiv pentru Xbox One, cei de la EA Sports prezentând noi jocuri din francizele Fifa, Madden NFL, NBA sau UFC, Microsoft Studios cu un nou joc Forza Motorsport, Remedy cu un nou joc numit Quantum Break și Infinity Ward cu Call of Duty : Ghosts, toate fiind jocuri exclusive Xbox One. Acestea nu sunt singurele jocuri ce vor fi lansate exclusiv pe noua consolă, cei de la Microsoft spunând că vor să aibă 15 jocuri exclusive, dintre care 8 vor fi francize noi nouțe. Să sperăm că vor avea destul loc pe nor unde să le pună, deși după spusele lor nu ar trebui să fie o problemă, aceștia plănuind ca Xbox Live să fie susținut de 300.000 de servere. Da, trei sute de mii de servere, toate susținând noul Xbox.

 În final a fost o lansare destul de informativă, eu sincer sperând că se vor ridica la cele spuse. Desigur, sistemul de recunoaștere vocală s-ar putea să aiba ceva probleme cu accentele mai aparte, Kinectul poate n-o să fie perfect (n-ar fi o surpriză) și poate că o să mă distrez copios în sălile de jocuri ce vor avea noile Xbox-uri, strigând „Xbox Off” cât pot eu de tare. Dar cu toate astea, cei de la Microsoft par să aibă foarte mare încredere în nou lor produs, așa că o să aștept niste review-uri hands-on până să-mi fac o părere mai serioasă. Dar la prima vedere pare fain.

 Voi ați văzut prezentarea ? Ce părere aveți de noul Xbox ? Lăsați părerile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox .

 P.S.: Să nu uit, 343 industries va lansa o nouă serie Halo împreună cu Steven Spielberg. Presimt că o să fie un serial genial, mai ales după ce am văzut Halo : Forward Unto Dawn. Look it up !


>multicolor : La Sagrada Familia


 Nu mai încep cu textul clasic, a fost ploaie, n-a fost ploaie, vreme, muzică, etc. Nu. A plouat, toată lumea s-a refugiat în Casa de Cultură, toate bune si frumoase. Am intrat în timp ce era prezentat un filmuleț cu un dans care presupun că provenea din Chile, m-am așezat în scaun și am așteptat cu nerăbdare filmul ce urma. Nu știam nimic despre el, fiindcă nu voiam să îmi stric experiența. Și ce experiență am avut... Totul a început atunci când cea care ne-a prezentat filmul a menționat că persoanele sub 16 ani ar cam avea nevoie de acord parental pentru a viziona filmul pe motiv că este, citez : „un film destul de fierbinte”. Ce mi-a trecut prin cap atunci ? Well, Chile, dansuri frumoase, femei frumoase, clar se mai strecoară ceva „fierbințeli” pe-acolo. Nimic nu mă putea pregăti pentru ce avea să urmeze.

 „La Sagrada Familia” este un film originar din Chile care încearcă, din ce am înteles eu, să...  Un film care... Sincer să fiu, nu am înțeles ce a vrut să spună acest film, așa că am să vă descriu cum l-am văzut eu. Începe filmul, toate bune și frumoase, doi părinți își așteaptă fiul care avea să vină cu prietena sa acasă. Urmează ocazionalele glume de părinți în legătură cu fiul lor și prietena sa, care clar aveau să se joace de-a mama și tata cât timp erau singuri în dormitor, fiul se întâlnește cu o prietenă mai veche de-a sa și cu un alt amic care și-a adus și prietenul, student la Drepturi Civile, cu el. Și da, erau gay. Am zis ok, nici o problemă, nimic nou, filmul continuă. Din acel moment înainte lucrurile au luat o întorsătură dubioasă. Intră în scenă prietena lui Marco, personajul principal, prietenă mai bătrână decât el și cu o poșetă plină de droguri. Vorbim aici despre iarbă, Ecstasy, capsule cu echivalentul a 5 pastile Valium fiecare și cine știe ce alte minuni pe-acolo. Chestii de dealeri. După scenele „fumate” în care erau prezentați protagoniștii noștri ca fiind „drogați”, scenele fiind exagerate cu un tupeu greu de imaginat (sau cine știe, poate s-au spart prea tare ca să mai aibă sens și n-am mai înțeles eu cum merge treaba) ajungem la scena la care câteva persoane au decis că e prea mult pentru ei. Și anume scena de dragoste a cuplului gay. Scenă de dragoste e mult spus, fiind mai mult o descriere foarte vizuală și auditivă a unei lupte greco-romane între doi tauri, urmând ca după toată tărășenia, studentul la Drepturi Civile să reflecteze asupra acțiunilor sale cu o față care descria perfect proasta alegere pe care a facut-o. Ce-i drept, scena asta a făcut să râdă o parte din cei care au rămas, inclusiv pe mine, gândul care-mi trecuse prin cap fiind : „Da fraiere, ai luat-o-n cur. La propriu !”. După asta vorbim de scene de dramă demne de dive Hollywoodiene sau ale telenovelelor siropoase, jucate desigur de un cuplu gay, crize epileptice ale studentului la drept și ultimul dar nu cel din urmă clișeu, fata care și-o trăgea cu tatăl iubitului său. Da.

 Nu am să vă stric finalul, fiindcă vreau să-l vedeți și voi, ca exemplu de „așa nu” al cinematografiei. Cel puțin din punctul meu de vedere. Cred că am înteles în linii mari ideea care se voia a fi reprezentată în film, dar a fost foarte prost implementată, clișeele fiind duse la extrem. Chiar și stilul „Blair Witch” de filmare nu a ajutat câtuși de puțin filmul, fiind încă o idee bună implementată prost. Sunt conștient că poate n-am prins eu cum trebuie ideile, dar din punctul meu de vedere a fost un film complet aleatoriu. Ideile au fost puse într-un bol, culese una câte una și-a ieșit nimic...

 Voi ce ziceți. Ați văzut filmul ? Dacă da, ce ați crezut despre el. Dacă nu, ce film care v-a făcut să regândiți întreaga existență a oamenilor pe Pământ știți ? Lăsați părerile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului,https://www.facebook.com/BloguLuNox . Vă mulțumesc și vă aștept mâine seară, la filmul „Nessuno mi puo giudicare”. E comedie !

 Mai multe informatii despre >multicolor găsiți la pagina : http://festivalulmulticolor.ro/
 Ieri am văzut : „Exit through the gift shop”

 P.S.: Pentru persoana care a considerat că filmul ăsta e „cam la fel” cu „Exit through the gift shop” am doar două cuvinte. NU E !

>multicolor : Exit through the gift shop


 Un cuvânt care să descrie această seară ? „Artă”. Am ajuns în spatele Casei de Cultură „Mihai Ursachi” pregătit de încă o seară frumoasă de film însă nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să urmeze.  Am fost întâmpinat de muzică bună ale cărei versuri puteam să le înțeleg în totalitate, melodii pe care le cunoșteam și care îmi plăceau de multă vreme. The Beatles, Queen, Coldplay, Adele și cine știe ce a mai fost înainte să ajung acolo au fost doar câteva nume care au încântat urechile celor ce au decis să ia o pauză de la rutina lor și să vină la film în Parcul Copou. Cerul puțin înnorat dădea semne că ar fi vrut să aducă o ploaie peste noi însă nu a fost cazul, vremea fiind de părere că ar trebui să ne petrecem seara afară. În aerul liber al orașului. Un oraș care de bine de rău este împânzit de graffiti și de alte forme de artă urbană. Ceea ce ne aduce și la filmul vizionat astăzi.

 „Exit through the gift shop”, un film regizat de Banksy, un artist ale cărui lucrări au făcut furori prin toată lumea. Un artist ce a dus conceptul de artă urbană la un cu totul alt nivel, împreună cu alți oameni ce au decis că expozițiile nu sunt un mediu în care ar putea să-și prezinte arta cu succes, pereții orașului fiind pânza lor. „Exit through the gift shop” este un film documentar ce prezintă aventurile lui Mister BrainWash, un artist de care sincer nu mai auzisem până în acest moment. Un om cu o pasiune pentru a filma orice, oricând, oriunde ce a început să facă un film despre artiști urbani pentru ca în final să ajungă personajul principal ala cestuia. Un artist care în final a fost acaparat de arta urbană. O aventură presărată de întâlniri cu artiști urbani de pretutindeni, toți având aceeași idee în cap. Transmiterea unui mesaj prin ce stiau ei să facă mai bine.

 Pentru mine cel puțin a fost o seară genială, având în vedere faptul că nu mai văzusem filmul înainte. Simplul fapt că fusese regizat de Banksy mi se părea o chestie ieșită din comun, dată reputația acestuia. Pot să spun că au fost 87 de minute pe care nu le voi uita prea curând. Vă recomand cu căldură acest film, cu mențiunea că nu e un documentar tipic. Și ca să-l citez pe unul dintre cei care a vizionat filmul împreună cu mine : „După un film de genul începi să observi chestii”. Arta urbană e peste tot în jurul nostru.

 Ce părere aveți despre acest fenomen ? Despre arta de pe pereti ? Despre arta din autobuze ? Despre arta urbană ? Lăsați părerile voastre in secțiunea de comentarii sau pe pagina de facebook a blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox . Vă mulțumesc și vă aștept și mâine seară, la filmul „La Sagrada Familia”.

Mai multe informatii despre >multicolor găsiți la pagina : http://festivalulmulticolor.ro/
Ieri am văzut : „Coco avant Chanel”