„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Capitolul 48 - Disk two, track one.

 Mi se spune NoX. Acum ceva timp am fost băgat în spital de o persoană în care aveam completă încredere. O persoană despre care aveam numai lucruri bune de spus. O persoană care în final m-a lăsat în spital. Era timpul în cele din urmă să dau ochii cu cea care m-a trădat și să rezolv această problemă odată pentru totdeauna.

- Rachel, o să am nevoie de ajutorul tău pentru ceva. M-am săturat să stau și să aștept să fiu prins de polițai sau de unul din băieții lui Sektor.
- Omule, ce mama dracului vrei să mai faci acum? Unde mai vrei să fugi? 
- Nu mai fug. A venit timpul să rezolv tot. Vreau să vorbești cu John.
- Polițaiul? Ce te face să crezi că nu te va turna în secunda doi?
- Nimic. Sper să n-o facă. 
- Ești țicnit?! Am mai discutat despre asta omule!
- Poți să vorbesc și eu?
- Bine...

  Am discutat toate detaliile cu Rachel. Clar nu era încântată de planul meu, dar era cea mai bună idee a mea la acel moment. Așa că, ce dracu. Și-așa nu aveam nimic de pierdut. Cu ajutorul câtorva persoane am reușit să dau de cea pe care o căutam. Miya. Sursele mele spuneau că era plecată undeva într-o provincie spaniolă. Era o mișcare destul de deșteaptă. Nu știam pe nimeni acolo, așa că nu aveam gând să o urmăresc. Nu aveam de gând să merg după ea, chiar dacă asta ar fi trebuit să fac din momentul în care aflasem de acea casetă.

- John, am nevoie de ajutorul tău.
- De ce te-aș ajuta pe tine? Ți-ai pus toată poliția din oraș în cârcă, toată lumea te caută și cât despre restul racerilor, îți spun sigur că niciunul nu te place. Exceptând prietenii tăi. Sau na, cei ce-au rămas.
- Despre asta voiam să vorbim. O știi pe fata aia de pe caseta de la Sektor?
- Da, am văzut caseta. Ce-i cu ea?
- Știu unde e. Voiam să merg personal să o prind, dar nu pot. Și m-am gândit că ar fi o oportunitate bună pentru tine. Sunt sigur că o captură de genul ăsta ar arăta foarte bine la tine în CV. Ce zici?
- Bine. Dar mă îndoiesc că o chestie de genul ăsta e așa, pro bono. Ce vrei? Să știi că nu te pot scoate din belele. Nu și de data asta.
- Nici nu am nevoie. Vreau doar o oră cu ea, să clarific ce e de clarificat.
- Am să văd ce pot face. Acum, unde e?

  Se pare că John avea destul de multe conexiuni prin Europa așa că n-a fost foarte greu să o prindă pe Miya. Mă așteptam la asta, iar în două săptămâni ea era bine-mersi într-o celulă de închisoare, gata să-și aștepte sentința. Aparent, Sektor o înfundase rău de tot, având o mulțime de dovezi împotriva ei, toate fiind disponibile dacă el putea să scape de pârnaie. Omul nu era prost. Dar venise timpul să discut și eu cu ea. John aranjase ca eu să fiu furișat într-o cameră de interogatoriu undeva pe la ora 12 noaptea, când nu era așa de multă larmă prin secție. Nu trebuia să fiu văzut. Miya stătea pe scaun, legată cu cătușe, în uniforma clasică portocalie a închisorii din care fusese scoasă. N-o văzusem niciodată așa. Nici nu aș fi vrut neapărat.

- Salut.
- Salut.
- Deci, uite-ne aici.
- Da.
- Am să încerc să fac asta cât mai repede cu putință, să nu te rețin. De ce?
- De ce, ce?
- De ce, tot! De ce m-ai lăsat așa, de ce ai încercat să treci cu mașina peste mine, de ce ai fugit? De ce ai stat lângă mine în spital după toate alea?
- Nu știu.
- Cum adică, nu știi? Cum faci așa ceva fără să știi?
- Pur și simplu, nu știu. Nu știu ce să-ți răspund acum. Știu că am greșit.
- Ai greșit? Ai greșit serios! Acum ai să-nfunzi închisoarea pentru Dumnezeu știe cât timp. Chiar crezi că asta a fost o idee bună?
- Înțelege-mă că nu știu ce era în mintea mea. Poate că atunci părea în regulă, cu Sektor și toate alea.
- În regulă?!
- NU ȘTIU, PROSTULE!
- Bine. Nu știi. De ce mă vizitai în spital? De ce ai plâns?
- Erai, erai prietenul meu. Sau, cel puțin, așa îmi ziceam. Îmi părea rău. Și nu suportam să te văd așa.
- Tu mă adusesei în starea aia, Miya, tu nu înțelegi?
- Ba da. Ți-am zis, știu că am greșit. Dar acum, ce să fac. Nu e ca și cum pot să mai fac ceva în privința asta.
- Așa e, nu poți. Ai să rămâi mult și bine în închisoare pentru ceea ce ai făcut. Distracție plăcută.

  Nu suportam să plec așa. Nu era genul meu, dar trebuia să fiu tare. Trebuia să nu las nici o urmă de emoție să iasă. În final, nu mai era aceeași. Niciodată nu va mai fi. Două zile mai târziu, autobuzul care o ducea pe Miya la închisoarea statală explodase ca urmare a unei bombe puse probabil de unul din oamenii lui Sektor. Nu fusese recuperat nici un cadavru. Mi se spune NoX, iar prietenii mei începeau să moară.

Ceai, bloguri și muzică bună.

  N-am mai scris de ceva timp ca urmare a faptului că am fost într-o mică excursie prin România și Ungaria. Totuși, am zis că nu prea merge să stau și să mă laud cu aventurile mele de pe drum. Tot ce am de spus e că fu fain și că încă nu s-a terminat aventura, fiindcă încă mai am câteva locuri prin care vreau să trec. Dar destul cu asta. Articolul de astăzi va fi despre bloguri. De ce scriu, unde scriu, cum scriu. După asta, mai scot și-un capitol nou din povestea unui racer că tare mult a trecut de la ultimul.

  Nu odată am auzit întrebări ce se refereau în mare parte la motivul din cauza căruia am blog. De ce, pentru ce, pentru cine, toate astea mi-au trecut pe la urechi cel puțin o dată și sincer să fiu nu cred că am avut vreodată un răspuns exact. Un motiv clar, care să definească blogul. De ce scriu? Pentru că-mi place. Am povești la activ, am compuneri despre mafioți scrise pe undeva și am o imaginație destul de bogată așa că un blog era mersul natural al evoluției. Dacă tot scriu, de ce să nu cer puțin feedback? De ce să nu vadă lumea ce scriu. Poate unora n-o să le placă, poate unii vor iubi ceea ce scriu, ce e clar e că în primul rând scriam pentru mine, și asta conta cel mai mult.

  Unde scriu? Asta e o întrebare destul de bună. Cel mai bine scriu într-un pub sau undeva unde pot auzi muzică liniștitoare pe fundal. La dracu, până și-acasă merge, dacă am o cafea-n mână, laptopu-n față și muzică-n căști. Ce e în jurul meu atunci când scriu e foarte important pentru ceea ce scriu. Poate că m-am plictisit de casă și vreau să ies afară undeva să mă „răcoresc”. Iau laptopul în spate și o iau la pas până găsesc un local drăguț, parchez acolo și-i dau blană. În final poate chiar iese ceva bun de publicat. Uneori nu e cazul, dar rău nu-mi pare. Cizelez ce-am scris inițial și poate poate iese ceva bun atunci. E un proces...

  Cum scriu? Repede. Și urât dacă e cazul să scriu ceva de mână în agenda personală. Și cu ceva de băut în față, preferabil ceai sau cafea. Sau ciocolată caldă din când în când. E o chestie de preferințe. Unii fumează, alții visează, alții stau cu băutura preferată-n față și își aștern gândurile pe ecranele lor și ale altora. Fiecare cu vrăbiuța lui, dacă e să citez un contemporan în viață.

  Vrei să începi să scrii? Vrei blog? Fă-o. Nu pierzi nimic din asta, ba chiar câștigi accesul într-o comunitate foarte bună și care te va ajuta să te formezi pe viitor. Împarte gândurile tale cu alții. Vei vedea că nu ești singurul care se gândește la marmote ucigașe de pe Marte...

Imagine via: http://www.chiefoftheleast.com

SNS și cum Tumblr nu e de mine

  Sau poate nu sunt eu de Tumblr? Nu mă înțelegeți greșit, ca și concept mi se pare o chestie absolut genială. Postezi poze, dai reblog, postezi texte scurte, lungi, whatever, ca platformă a fost gândit excepțional acel site. Totuși nu pot să trec cu vederea ce tot văd eu în „dashboard” în fiecare zi.

  Trecând cu vederea postările cu pisici și iubire, pentru că în cele din urmă ne aflăm pe internet și cu toții știm că internetul iubește pisicile, nu pot să nu observ cum multe, dar multe din postările și imaginile pe care le pune lumea sunt în mare parte destul de triste. Deprimante. Și desigur că aici contează cui i-ai dat follow, dar mă așteptam poate la prea mult de la platforma asta. Ori asta ori nu știu eu pe cine să „urmăresc”.



  Și chiar și-așa, de ce așa de multă lume tristă? Vorbesc aici despre imagine peste imagine peste post peste imagine pline ochi cu citate și vorbe despre inimi frânte, fete cu stima de sine și încrederea aparent la pământ, și desigur, mai multă iubire și pisici. Și iubire. Tumblr e o platformă destul de „iubitoare”. E trist totuși atunci când dai peste blogul unei persoane ma mult sau mai pușin deprimate, fapt făcut clar de posturile de pe blogul cu pricina. E trist fiindcă știi că sunt multe persoane de genul ăsta pe Tumblr. Pe internet în general aș putea spune. Oamenii sunt triști...

  Nu mă lungesc mai mult decât e cazul și vă rog pe voi să-mi recomandați ceva bloguri de pe tumblr și nu numai, care merită urmărite. Am nevoie de o listă mai mare și mai frumoasă de bloguri. Puteți lăsa sugestiile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului (https://www.facebook.com/BloguLuNox). Vă mulțumesc pentru vizită, și vă mai aștept!

  P.S: shitnoxsays.tumblr.com e un proiect la care lucrez de ceva vreme. Mi-ar plăcea să aflu ce credeți și despre el.

Scrisoare către tine

  De obicei nu scriu chestii de genul. Sarcasm, umor mai dur, glume răsărite, satiră sau alte chestii de genul, asta găsiți aici. Sau știri, da, știri. Sau ce-mi vine mie să scriu. De unde și chestia asta. Deși presupun că ar merge mai bine pe alte bloguri, gen „Blogul lu Otravă” sau mai știu eu ce alt blogger, din când în când mai trebuie să-mi scot și eu unele chestii din sistem. Așa că fără alte adăugiri, vă prezint o scrisoare către cine vreți voi. Dacă „o simțiți” să-mi ziceți și mie, să nu pară că am scris-o chiar degeaba, ok?

  Mi-e dor de tine. De fapt, nu chiar „de tine”. Îmi e dor de tine cea de acum ceva vreme. Îmi e dor de cine erai tu pentru mine. Acum dacă m-ai întreba dacă-mi e dor de tine cel mai probabil ți-aș spune că nu. Și e adevărat. Tu cea de acum nu mai ești cine erai atunci. Și înțeleg că asta ar fi aproape imposibil, oamenii se schimbă până la urmă. Timpul, împrejurările, oamenii fac asta, e inevitabil și uneori chiar trist. Dar așa funcționează asta. Îmi e dor de ce însemnai pentru mine. Probabil îmi e dor de sentimenul pe care-l aveam în legătură cu tine. Nu erai perfectă, nu erai „cea mai cea”, erai ca multe altele. Dar aveai acel „ceva”. Acel „ceva” care mă făcea pe mine să mă simt special. Era amuzant chiar, dacă stau acum să mă gândesc. N-aș putea să pun degetul pe ce era, dar sigur era un sentiment drăguț.

  Desigur, toate astea s-au dus de râpă. Sau nu neapărat. Încă mai am amintiri frumoase. Încă mai am chestii la care să mă uit înapoi și să spun că n-am dus-o chiar așa de rău precum ar părea. Erai altcineva. Sau poate te vedeam eu altfel. Oricum ar fi, cine-ai fost nu mai există. Așa funcționează trecutul. Poate e spre bine. Poate acum trăiești o viață mai frumoasă. Nici eu n-o duc rău. Dar îmi e dor.

  La revedere, tu, persoană...

  În lumina unor evenimente recente, case in point, textul de mai sus, eu zic că e timpul să șterg praful de pe „Povestea unui Racer” și să mai scot câteva chestiuțe. Do I still have it? We'll see. Până una alta, părerile voastre sunt apreciate, aici, pe pagina blogului (https://www.facebook.com/BloguLuNox) sau oriunde știți că dați de mine.

Cinism, pesimism, și-alte de-astea

 Am tot stat și-am analizat (vorba bine) în ultima vreme o mulțime de postări pe fiecare platformă de social networking pe care o folosesc și trebuie să recunosc că sunt puțin luat prin surprindere de numărul de persoane pe care le observ, persoane care (în lipsa unui termen mai precis) au pierdut și ultima urmă de încredere în umanitate și-n persoanele din jurul lor. De ce?

 De ce multe posturi pe care le văd sună mai mult a „Ce rost mai are...” decât a „Mai băgăm o fisă?”. Nu mă refer aici neapărat la o stare de fericire fiindcă am mai discutat despre ceva de genul într-un post anterior. Mă refer mai mult la starea aia de depresie, de letargie. Starea aia pe care o ai când renunți. Când simți că n-are rost. Îmi pare rău, dar sufletul ăla pereche de mult căutat nu o să vină să te caute special pe tine. Îmi pare rău, dar locul ăla de muncă super șmecher pe care-l vrei nu o să ți-l dea nimeni doar fiindcă te-ai gândit la el. Îmi pare rău, dar rezultatele alea pe care le tot dorești nu o să vină. Mulți dintre noi nu s-au născut într-un mediu perfect pentru a înflori. Nu mulți au conturi bancare de invidiat și anturaje care mai de care mai răsărite. Nu. Vrei ceva? Luptă!

 Da, uite că te-a părăsit X, sau ai trecut prin alt interviu de rahat, sau îți urăști locul de muncă, sau notele alea nu-s chiar cum le-ai vrea tu, sau mașina aia nu e chiar așa ieftină precum credeai. Da, uite că nimic în jurul tău nu e așa cum îți place ție. Păi, știre nouă: „Lumea nu se-nvârte în jurul tău!”. Așa că dacă vrei ceva, te culegi de pe jos și întinzi mâna și iei de la viață ce ai nevoie. Prin orice mijloace!

 Acum o fi rău, nu zic că nu. Nu încerc să spun că știu prin ce treci. Probabil că nu știu. Dar nu-mi pasă. Știu că poate fi mai bine. Întotdeauna se poate mai bine. Asta e ideea pe care trebuie să o ai în cap. Întotdeauna!