„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Despre încărcarea fără fir a electronicelor via praf de zâne și vlogging

  Nu demult stăteam cu telefonul în mână la o oră târzie în noapte, butonând de zor, când deodată am primit un avertisment. „Mai ai 15% din baterie!” îmi spunea săracul meu telefon. Știam în momentul ăla că în acel ritm, aș fi consumat bateria în aproximativ jumătate de oră, maxim. Așa că m-am gândit, să-l pun la încărcat și să mă bag la somn, sau să-l consum de tot? Soluția a fost un compromis între cele două, punându-mi deșteptăciunea la încărcat dar butonând în continuare, din când în când, mesaj după mesaj.

  În acel moment de nevoie pură m-am gândit cât de faină ar fi o metodă de a încărca un telefon, fără a fi nevoie de fire. Încărcare wireless! Da, ar fi frumos. Dar stai, există deja așa ceva! Da, ce-i drept, există deja așa ceva, dar nu e tocmai la ce mă gândeam eu. Eu mă gândeam mai degrabă la un sistem care să-ți încarce dispozitivul oriunde în cameră. Să te poți plimba prin încăperea preferată fără să fii legat de cea mai apropiată priză sperând că se va încărca săracul tău telefon destul de repede încât să-l poți lua cu tine imediat, fără probleme. Să poți să presari puțin praf de zâne pe el și pe cameră și gata, să se încarce singur singurel, cu ajutorul elfilor magici din orașul nicăieri. Desigur, era târziu la ora aia așa că cel mai probabil halucinam de zor din cauza lipsei severe de somn, dar înțelegeți voi ce voiam să zic.

  Și dintr-odată am avut un moment pe care alcoolicii l-ar putea numi un moment de sobrietate. Aveam nevoie de un cablu mai lung la încărcător ca să pot sta întins în pat cu telefonul în mâini, dacă voiam să continui să butonez. Nu aveam. Ce să-i și faci.

  Pe o altă notă fără nici o legătură cu ceea ce am scris mai sus, mi-am amintit că într-o perioadă voiam să fac puțin vlogging. Mi se părea fain, toată lumea o făcea (a se vedea DDH/Friendshow/Tequila/restul vloggerilor de prin România) și ar fi fost o platformă nouă pe care aș fi putut s-o încerc. Desigur, m-am trezit rapid la realitate și am lăsat-o baltă. Asa că întrebarea din această seară pentru voi e următoarea:

  Ce credeți despre vlogging și vloggerii din România în general?

  Puteți lăsa răspunsurile voastre și alte comentarii în secțiunea de comentarii (d'oh) sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc, noapte bună!

The „Go get it!” attitude

  Surfând prin oferta masivă de video-uri recomandate de Youtube, am dat peste o melodie a artistului T.I., melodie intitulată „Go get it”. Am fost atras aproape imediat de ea și odată cu asta, mi-a venit și o idee pentru un post nou. Ceva, motivațional, să zicem așa. Mai exact am să scriu puțin despre oamenii cu atitudinea „Go get it!” și cum îi ajută asta.

  De câte ori nu ai văzut pe cineva cu un telefon mai bun ca al tău, cu o slujbă mai bănoasă decât a ta, cu o mașină mai faină, cu o prietenă mai frumoasă, cu o casă mai mare, cu avion, insulă sau conac? De câte ori nu ți-ai spus: „Pff, norocosul... De-aș avea și eu...”, imediat înainte să-ți continui drumul spre stația de autobuz de unde pleci către job-ul pe care tu personal îl consideri înjositor dar de care ai nevoie ca să plătești chiria pe garsoniera aia în care stai? De acum, nu va mai fi nevoie! Vă prezint „G.o.g.e.t.i.t.”, noul remediu contra atitudinii de „Lasă pe mâine ce puteai face săptămâna trecută!”. Totul, la uimitorul preț de 999.99BC Nu, acum pe bune...

  Situațiile de mai sus pot părea puțintel exagerate pentru un ochi neinițiat, dar un ochi de om trecut prin viață știe că asta se întâmplă peste tot. Toată lumea se uită peste gardul vecinului să vadă ce mai are nou. Diferența dintre oamenii de rând și „câștigători” ca să le zic așa, este faptul că oamenii de rând văd, se plâng că n-au și se-ntorc la viețile lor în timp ce câștigătorii văd, se plâng că n-au dar imediat după se gândesc cum ar putea să facă în așa fel încât să obțină și ei așa ceva, sau de ce nu, ceva mai bun decât vecinu'. Totul stă în atitudine. Cu riscul de a suna clișeic, zicala „Dacă vrei, poți!” e complet adevărată. Dacă simți că ceva te trage înapoi, asta nu înseamnă că nu se poate. Există povești uimitoare ale oamenilor care au plecat de jos, la propriu, și și-au făcut o viață bună. Prin muncă, ambiție și dăruire. Scuzele nu ar trebui să fie o opțiune! 

  Pe de altă parte, mai există și norocoși pe lumea asta pentru care nu putem să spunem nimic. Ei n-au muncit pentru nimic, a primit totul de-a gata. Tocmai din această cauză trebuie ca noi să muncim pentru a fi mai buni ca ei. Trebuie să muncim pentru ca în final, satisfacția noastră să întreacă orice ar fi simțit ei vreodată! De ce? De ce nu?

  Voi ce credeți? Aveți atitudinea „Go get it!”? Ce faceți atunci când doriți ceva ce are vecinu'? Sau când vecinu' e mai împlinit decât voi? Vă invit să lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc pentru atenție și vă mai aștept pe-aci pe la mine!

Mobile will take over

  Acum ceva timp, cerusem câteva sfaturi și idei despre ce ar mai trebui să scriu. O idee a venit din partea unui coleg de cameră de-al meu, care lucra la acel moment la lucrarea sa de licență, o aplicație de gestionare a fondurilor tale personale. A fost făcută foarte frumos, cel puțin din punctul meu de vedere, omul a muncit enorm de mult la ea și din câte îmi amintesc a luat și o notă destul de frumoasă pe lucrarea de licență. Dar deviez. Marian, colegul în cauză, mi-a propus să scriu despre cum dispozitivele mobile vor fi cel mai important element de pe piață, pentru consumatori, programatori, developeri, firme și nu numai. Pe scurt, ca să-l citez: „Mobile will take over”

  Sincer să fiu sunt în continuare de acord cu ceea ce a spus atunci. Dacă e să ne uităm acum, o mare parte din gadget-urile care apar pe piață în ultima vreme sunt dispozitive mobile. Nu toate sunt chiar așa de mobile, vorbind aici de tabletele 4K anunțate acum ceva vreme, sau mai știu eu ce alte bazaconii de 6 kilograme bucata. Dar în mare parte, ce iese nou pe piață, e mobil. iPhone-uri, telefoane deștepte, tablete și mai deștepte și chiar ceasuri care rivalizează cu puterea de procesare a unor calculatoare low-end. Ceea ce e drăguț. Și ceea ce înseamnă că există o mulțime de platforme mobile numai bune pentru developeri să-și pună mințile la treabă pentru a scoate aplicații noi. App-uri de gătit, de fugit, de dormit, de trezit (alarme, dacă ești old-school, așa ca mine), și de orice altceva cred developerii că ar putea fi simplificat într-o aplicație.

  Gadget-urile mobile sunt curent, din punctul meu de vedere cel puțin, o piață de desfacere imensă pentru dezvoltatori, și va continua să fie astfel pentru multă vreme de-acum încolo. Acum vrea lumea să aibă chestiile deștepte la purtător. Și asta înseamnă app-uri. Și gadget-uri pentru gadget-uri. Nu demult am văzut un atașament cameră foto pentru un smartphone. „Pentru că și telefonul tău trebuie să facă poze frumoase!”

  Mobile will take over. Mobile has taken over. For now...

  Gadget-uri via: http://www.cunet.com

Despre țeluri și de ce planul meu pare că e cam depășit

  Aseară n-am putut să adorm la fel de repede ca de obicei din moment ce încercam să mă culc cu vreo 3 ore înainte de ora mea normală de somn, deoarece aveam o programare la dentist a doua zi. Și cum în majoritatea cazurilor în care nu pot dormi stau și mă uit pe pereți sau la orice altceva există în cameră, mă mai pun pe gânduri. Mai mult din obișnuință decât altceva. Și de la un gând la altul, am ajuns să mă gândesc la câte chestii mai am de rezolvat din planul meu pe 2013, a.k.a. „Planul A”.

  Din toate chestiile de acolo, am îndeplinit pe bune o singură chestie. Prin muncă, dăruire și noroc am reușit să trec de primul an de facultate cu rezultate destul de frumoase. Cu siguranță mai bune decât ce credeam eu că am să obțin. Și a fost drăguț. Doar că odată cu asta, a venit o problemă. Am învățat o mulțime de lucruri noi, lucruri peste nivelul la care mi-am plasat eu „țelurile” pentru anul 2013. Dar totuși, chestiile alea au rămas în plan și cum erau acolo, trebuia să le fac, ca o promisiune făcută mie. Ceea ce duce la un mic război în capul meu. Pe de o parte pot avea acel sentiment de împlinire dat de tăierea chestiilor alea de pe listă. Pe de altă parte, știu că aș putea face mult mai mult de-atât. Problema apare fiindcă se bate orgoliul meu singur cu lopata peste moacă. Și nu e plăcut.

  Deci ce faci atunci când crezi că ești mai bun decât ce ți-ai plănuit? Nu te minți, în primul rând. Ești atât de bun? Bine, chestiile alea vor fi floare la ureche pentru tine. Dacă lucrurile nu merg așa de ușor, înseamnă că nu erai așa de bun pe cât de credeai. Cel puțin, asta îmi zic eu.

  Acu dacă aș scăpa și de lenea asta, ar fi super...

Urs, Luna și copilu'

  În seara asta am zis că n-ar fi rău să-i spun o poveste de adormit copiii unei prietene care nu putea să doarmă. Și cum sunt un scriitor de primă clasă, rezultatul obținut a fost prea bun ca să nu-l pun pe blog. Așa că fără alte introduceri:






Urs, Luna și copilu'
de mine

  A fost odată ca niciodată un copil, care era singur acasă din circumstanțe care nu țin de mine. Și el, fiindcă era singur acasă, ce era să facă, a început să se joace cu ce-a găsit. Și ghici ce-a găsit el în sertarul de sus din dulapul din stânga al bucătăriei? Un cuțit? Nu, cuțitele sunt prea mainstream. A găsit vechea păpușă a mamei lui. Păpușa cu care maică-sa s-a jucat când era mică. Da, în bucătărie. Bare with me, here! Desigur, ce era să facă el cu o păpușă? Lui îi plăceau jocurile pe televizor și mașinile. Așa că a decis să improvizeze. Avea o mașină mare în care păpușa aceea încăpea perfect. Dar mai întâi, trebuia să găsească mașina aia. Avea atâââââtea jucării, că le mai pierdea câteodată. Așa că a deschis ușile camerei lui, s-a aruncat în marea de jucării, și a început căutarea. Și dintr-odată, păpușa prinse viață. Imediat ce intrase în camera lui, printre toate acele jucării, păpușa aceea parcă se simțea la ea acasă. Copilul, desigur, se sperie. Adică, zău, eu m-aș panica maxim dacă păpușa mamei mele pe care am găsit-o într-un dulap din bucătărie, ar prinde viață. Dar, fiindcă era un copil, nu fugi. A zis, hey, am un prieten nou. Așa-s copiii, nu se sperie de nimic. Nici măcar de Chucky. Desigur, păpușa noastră nu se chema Chucky. O chema Luna. Ca pe astru, nici o legătură.

  Și Luna îl întrebă: „Cum m-ai găsit?”.

  La care puștiul: „Erai în, în, în dulapul din bucătărie. De ce erai în dulapul din bucătărie?

  Păpușa spuse: „Sincer, nici eu nu mai știu. Nu-mi mai amintesc multe. Pe vremuri, lucrurile erau mai colorate pe-aici. Ce s-a întâmplat?

  Copilul zise că nu știa, și că totul era așa de când se știa el. Ceea ce nu era multă vreme. Copii, ce să le și faci. Sunt mici. Totuși, dacă tot erau în acea poziție destul de ciudată, și cu nimic de spus între cei doi, au zis că mai degrabă se apucă de joacă. Era până la urmă relația dintre o păpușă și un copil. Copilul îi spuse păpușei de ideea cu mașina, iar păpușei, fiindcă-i plăceau mașinile (nu mă întreba de ce, nu am nici cea mai vagă idee) a zis că le trebuie ceva mai puternic.

  „Mai puternic decât mașina mea?” întrebă copilul. „Dar nimic nu e mai puternic! Am cea mai rapidă mașină din univeeeeers!”

  Păpușa spuse că: „Sunt sigură de asta, dragul meu. Dar o putem îmbunătăți, nu crezi?

  „Dar cum?” Întrebă copilul

  „Vezi tu, eu am un prieten. Dacă îmi amintesc bine, e în atelierul tatălui tău.

  „Dar eu nu, nu am voie acolo. Bau-bau!

  „Nu-ți fă griji, te voi proteja eu!” Spuse păpușa.

  Și, fiindcă cei doi nu aveau nimic de pierdut, iar puștiul avea, gen, 6 ani maxim, au dat iama în atelierul lu' tasu'. Printre scule de mare putere, bormașini, polizoare, chei de 14 și inbusuri de 5, cei doi au găsit ceea ce căutau. Un ursuleț de pluș. Dar, acesta nu era orice ursuleț de pluș. Nu nu. Era un urs magic. Cică. Era cam la fel ca păpușa. Ursulețul când i-a văzut pe cei doi, s-a panicat și s-a ascuns după o trusă de scule. Era de înțeles, rar dau peste tine o păpușă vorbitoare și-un puști de 6 ani.

  „Nu te speria, Urs!” (Da, numele ursului era Urs), spuse păpușa. „Suntem aici fiindcă avem nevoie de ajutorul tău.”

  „Cum aș putea eu să vă ajut? Nici măcar nu pot pleca de aici. Sunt nefolositor. Lăsat aici...

  „Dar nu e adevărat, ur, ursule. Eu am nevoie de tine. Sau, așa spune păpușa.” spuse copilul care deja începea să se deschidă celor două jucării vorbitoare care nu erau deloc ciudate.

  „Da, Urs! Umblă vorba prin regat că tu ai fi un mecanic destul de priceput.

  „Desigur că sunt! Mi-am petrecut toată viața aici! Știu tot ce e de știut despre mașini!

  „Ei atunci, crezi că ai putea să, să ne ajuți cu mașinuța mea?” întrebă copilul.

  „Pot încerca. Ia să văd, ce aveți aici...

  Ursul se uită la mașinuță, o luă pe sus, o învârti, se urcă în ea, o conduse prin atelier, și-și dădu seama că e tocmai perfectă pentru ce voia el să facă în tinerețe.

  „Vă pot ajuta. Ce vreți să fac cu ea?

  „Vreau să, să meargă mai repede! Mai repede decât orice altă chestie din Univers. Luna mi-a spus că nu e cea mai rapidă, dar eu asta vreau!

  Copilul era tare entuziasmat când a auzit că ursul i-ar putea ajuta cu mașinuța lui. E clar. Când îți umblă vreodată un urs la mașină fără să încerce să-ți fure legumele de pe banchetă? Eu nu știu.

  „Sigur că pot. Sunt cel mai mare mecanic din lume!

  „Ești mai mic de, decât bancul de scule...

  „Puștiu', lucrăm sau ne dăm mari în înălțime? Sunt cel mai bun, ok? Și lucrez la mașina ta, dar cu o condiție!

  „Ce?

  „După ce terminăm, vreau și eu o tură!

  „Sigur că da!” Spuse copilul, fericit că acum va avea pe bune cea mai rapidă chestie din Univers. Ursul începu munca la mașină. Și lucră, și lucră, și aproape că trecuseră chiar 20 de minute când în final, după multă trudă, ursul termină.

  „Puștiule, acum ai cea mai rapidă chestie din Univers!

  „Dar poate să și zboare?” Întrebă copilul, crezând că poate-poate reușește să facă ceva și mai tare.

  „Dacă e să o luăm așa, da.

  „Dar cum. Nu are aripi!

  „Nu are nevoie de aripi, dragul meu” spuse Luna, cu încredere. „Judecând după viteza pe care o atinge această mașinuță, coeficientul aerodinamic și rezistența aerului, ar trebui să zboare fără probleme.

  „Ce face?

  „Zboară, puiule, zboară!

  „Perfect! Să mergem! Unde vreți să mergem mai întâi?” întrebă copilul în timp ce-și punea în cap o cratiță din bucătărie.

  „Pe Lună!” spuse Urs. „Vreau să o duc pe păpușă acasă.

  „Dar asta e casa mea, Urs. Nu am legătură cu astrul. E doar o coincidență.

  „A, scuze atunci. Mergem în mall, la jocurile pentru copii? Am auzit că au o nouă piscină cu bile.

  „Piscină cu BILEEEE!” zise copilul, mai mai să explodeze de fericire, lucru practic imposibil, desigur. Ăsta nu e film de groază. S-au urcat toți în mașinuța recent modificată, au prins viteză, s-au ridicat, au zburat, și-au aterizat direct cu nasul în piscina cu bile. Toți trei. Urs, Luna și copilu'.

Ză end!

  Povestioara asta a fost scrisă complet „off the dome” și sunt chiar foarte mândru de ea. Vouă vă spuneau părinții povești înainte de culcare? Dacă da, ce povești? Dacă nu, ați fi vrut? Dacă nu ați adormit până aici, vă invit să lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, noapte bună!

  Sleeping moon via: http://extremelyshane.deviantart.com

Eutanasierea câinilor, my two cents

  Sunt absolut sigur că majoritatea ați văzut cazul copilului omorât de câțiva câini vagabonzi. Și cum nimeni nu s-a luat de ei de ceva vreme, era cazul să se mediatizeze subiectul, printre bucățile despre „Roșia Montană”, care cred eu că deja e plictisitor de mult mediatizată. Și cum îmi plac câinii iar acest subiect este destul de controversat, am zis, ce dracu, hai să scot și-un articol. Mai exact, care-i părerea mea despre toată tărășenia asta.

  În primul rând trebuie să menționez că am trei câini acasă (ș-o mâță) de care am grijă și pe care-i iubesc, oricât de animale ar fi ei uneori. Fiindcă sunt. Mai mușcă și ei. Mai au toanele lor. Dar sunt ai mei. Și chiar și-așa, nu pot să nu mă gândesc la câinii vagabonzi care m-au „compostat” de-a lungul vremurilor și pe care într-o anumită măsură îi voiam morți în acel moment. E foarte trist ce s-a întâmplat acelui copil și altor persoane care-au fost mușcate de câini vagabonzi. Chiar și-așa, asta nu înseamnă că toți trebuie eliminați. Sunt câini acolo care-s foarte blânzi dar din păcate stăpânii lor au decis că nu mai au nevoie de ei, așa că i-au lăsat pe străzi. Asta nu înseamnă că toți sunt răi. Bulldog-ii de pildă sunt niște câini foarte docili, dacă nu sunt antrenați să fie câini de luptă sau de pază. Doar fiindcă niște câini sunt răi, nu-nseamnă că toți sunt. Dar, în final, toți sunt animale, și vor avea acel instinct de luptă, nu neg asta.

  Din acest motiv, trebuie avută mai multă grijă de ei și de firmele care se ocupă cu asta. Sunt sigur că sunt ONG-uri acolo care „mulg” bani de la guvern cu pretextul că fac ceva când de fapt doar ridică potăile de pe o stradă și le duc în alt oraș. Problemă rezolvată, zic ei. Banu vine, noi să fim sănătoși. Dacă ar fi un set de regulamente și legi mai stricte și cineva care să le impună, ar fi grozav. Dar, din păcate, asta e o problemă destul de persistentă în România. Nimeni nu se ocupă cum ar trebui de nimic, cu atât mai puțin de câinii vagabonzi din țărișoara noastră. Așa că n-ar trebui să fie o surpriză neapărată.

  Totuși, dacă un câine s-a dovedit a fi foarte violent, fără sanse de „recuperare”, atunci e mai bine dacă e eutanasiat. Câinii au nevoie de stăpâni. Stăpâni buni. Altfel, se întâmplă chestii d-astea.

  În ultimul rând, condoleanțele mele merg către familia copilului mort. Nu trebuia să se întâmple așa ceva, dar la noi, de obicei cineva trebuie să moară pentru a se face vreo schimbare. E, trist...

  Anyways, oameni buni, care-i părerea voastră despre toată chestia asta? Ați eutanasia câinii? Da, nu? Lăsați părerile voastre în secțiunea de comentarii sau pe pagina blogului, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Mulțumesc pentru atenție, noapte bună!

Despre social media, conectivitate și smartfoane

  Acum ceva timp mi-am luat și eu ceva ce ar putea fi considerat un „smartphone”. Nu e el cine știe ce avion, gen Galaxy S4 sau HTC One sau mai știu eu ce nebunie. E un LG Optimus Black iar eu sunt mândru de el. Își face treaba. Motivul din spatele achiziționării unui smartphone cu android a fost inițial cel că voi face eventual aplicații pentru platforma asta. Dar, până acolo, un smartphone e un smartphone, așa că de ce să nu folosesc toate chestiile care-mi sunt la îndemână. Aplicații pentru Facebook, Twitter și Blogspot existau așa că am pus mâna pe ele și am început să fiu ceva mai activ în toată treaba asta cu social media. De unde și ideea postării de astăzi.

  E un lucru bun să fim conectați 24/7 la lumea online?

  Pe scurt, nu știu. Dar să luăm puțin la puricat avantajele și dezavantajele conectării aproape permanenete ce ne-o oferă dispozitivele mobile în ziua de astăzi. Faptul că ești conectat la lumea din jurul tău aduce cu siguranță multe beneficii. Ești la curent aproape continuu cu toate știrile și noutățile din jurul tău sau eventual din domeniul care te interesează. Știi tot ce e de știut și dacă e vreo problemă ai aproape întotdeauna un search engine la îndemână, gata să-ți răspundă la cele mai ciudate întrebări. Știi unde sunt prietenii tăi, știi ce fac, știi cu cine sunt, știi de ce sunt. Toate astea printr-o simplă conexiune la internet făcută cu bunul tău smartphone, laptop, sau tableta ta de încredere. Tu știi tot ce e la îndemână despre ei, dar și ei știu chestiile astea despre tine.

  Ajungi undeva, deschizi telefonul, dai un check-in, faci câteva comentarii pe Facebook, scrii un tweet, bagi o poză pe Instagram ca să știe lumea ce faci sau ce mănânci, mai faci un video pentru Vine pentru că ideea aia nu putea să-ți scape și voilà. Toate astea, „spun experții”, duc la un fel de desensibilizare a oamenilor. Cică. E totuși ăsta un lucru rău? Interacțiunile nu s-au schimbat, oamenii sunt aceiași, doar că mediul diferă din când în când. E drept că în anumite cazuri se pierde orice urmă de intimitate, dar asta nu e neapărat un efect al social media sau al faptului că ești conectat permanent cât e o urmare a faptului că publici tot. Tot! Postezi când te culci, postezi când te trezești, postezi când mănânci, postezi când bei, postezi când mergi, postezi când nu postezi nimic fiindcă nu e nimic de făcut și totul pare plictisitor.

  Un om mare a spus cândva că „ce-i prea mult strică”. Sau o fi o zicală din popor. Indiferent de unde o cunosc, e adevărat. Dacă nu vrei să știe lumea totul despre tine, nu spune tuturor totul despre tine.