„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Retrospectiva anului 2013

  Am râs, am glumit, am desenat, am lucrat, am renunțat la a mai spera dar mi-am revenit. M-am distrat, am muncit, am proiectat chestii, m-am jucat, am întâlnit oameni noi și am uitat de oameni vechi. Am scris, am dormit. Dar doar atât am făcut?

  Desigur că nu. Anul 2013 a fost un an chiar plin de evenimente dacă stau să mă gândesc. L-am început publicând poezii, dacă vă vine să credeți. Nu neapărat ale mele, dar chiar și-așa, am reușit să pun în valoare lucrările unor prieteni și poate am impresionat câțiva omuleți care au dat iama la mine pe blog în căutare de inspirație sau de cuvinte aleatorii. Am continuat povestea, chiar dacă muza mea se pierduse între timp. Am decis că acea aventură trebuie să continue, fie că vreau eu sau nu, așa că de bine sau de rău, am început să omor oameni. Sau personaje. Cum vreți voi să le ziceți. Am participat la prima mea lansare de film, și am decis că de-acum încolo am să fur fiecare poster care-mi atrage mie atenția. Cine știe când o să am nevoie de puțină inspirație pentru o lucrare de-a mea? Și vorbim aici de multe, multe postere. De-abia aștept să am propriul apartament și să le pot pune undeva într-o singură cameră. Dar destul despre asta.

  Mi-am dat seama pentru prima oară că facultatea nu e cu mult mai diferită decât liceul. Asta a început cu persoanele pe care aveam să le întâlnesc. Nu e un film de Hollywood, nu e o poveste americană de dragoste în care căpitanul echipei de fotbal o prinde de mijloc pe majoreta șefă, o urcă în noul său Mustang și pleacă amândoi spre asfințit. Nu. E o facultate plină de omuleți ciudați, care mai de care mai interesanți. Dar printre ei, sunt și specimene care mie, nu-mi plac. Deloc. Ce pot să zic, e o lume frumoasă. Chiar și-așa, e adevărat că totul depinde de persoanele cu care te înconjori. Așa că am intrat într-o asociație studențească. Și am întâlnit persoane pe care le admir chiar și-acum, după atâta timp. Am reușit să fac pe sunetistul la un flashmob, am participat înainte de asta la un Lan Party organizat de ei, și am reușit să fac parte din echipa de jurizare a unei din cele mai mari competiții de informatică pentru liceeni din acel moment, FII Competition. Chiar dacă nu au mers toate bine până la urmă, eu am reușit să fac ședințe de brainstorming cu oameni minunați, am lucrat la proiecte foarte frumoase și per total, am trecut prin niște momente memorabile.

  Am scris articole în parcuri și-am învățat pe alții cum să scrie articole din parcuri. Am scris articole din trenuri, și am scris despre iubire. Mi-am făcut pagină de facebook, am scris despre jocuri care au avut o campanie de promovare absolut genială și despre lansarea Xbox One, unul dintre cele mai mari evenimente ale lunii mai, pentru gameri cel puțin. Dar chiar mai frumos de atât, am reușit să adaug la lista mea de experiențe și evenimente absolut geniale participarea la un festival de film în aer liber. Un festival la care am de gând să tot particip, cât voi fi în Iași. >multicolor a fost o experiență foarte frumoasă, un festival unde am reușit să văd filme despre Berlinul de Est, despre Coco Chanel și viața ei, despre Banksy și cum a schimbat el fața graffiti-ului, și filme despre care nu știam ce să cred. Toate acestea și mai multe în nouă zile puțin ploioase de mai.

  Am terminat un an de facultate, am mâzgâlit o restrospectivă și i-am întrebat pe oameni ce-i face pe ei fericiți. Poate fiindcă trebuia să-mi reamintesc ce mă făcea pe mine fericit. Mi-am propus să mă înscriu la prima mea competiție de game development, LudumDare, și deși nu am reușit în final să particip, am rămas la curent cu tot ce a fost înscris, și țin să spun că la un moment dar am să fac și eu parte din acea competiție. Neapărat! M-am rătăcit prin păduri, am realizat că unii nu pot face diferența între iubire și jucării și am scris o scrisoare pe care speram să nu trebuiască să o scriu vreodată. Dar, era timpul. Și în final, a meritat.

  M-am plimbat prin țară cu familia, am sărit granița la Unguri și-am venit înapoi, mi-am petrecut vara distrându-mă, scriind chestii și în general odihnindu-mă după un an universitar destul de greu. Am scris povești de adormit copiii, am scris articole în cafenele împreună cu alți prieteni bloggeri și am pășit cu dreptul în anul universitar, participând la un mic jam session format din multe multe generații de oameni. Am realizat că facultatea nu e cu mult mai diferită decât liceul și toate ca toate, am scris articole motivaționale pe care ar trebui să le citesc și eu dimineața. Poate începând de mâine, totuși.

  Am făcut toate astea și încă mai multe, dar ce contează e că am avut un an destul de frumos. Cu bune, cu rele, cu suișuri și coborâșuri pentru că așa funcționează viața în general. Cu toate astea, nu mă plâng. Am crescut ca persoană și-am mai supraviețuit un an. Asta-i întotdeauna un lucru bun. Și-am ajuns aici, de Crăciun, când toată lumea se bucură de un sfârșit de an mai mult sau mai puțin ok. Acestea fiind zise, vă urez și eu sărbători fericite și sper că și anul vostru a fost cel puțin la fel de ok ca al meu.

  Dacă ați reușit să ajungeți cu cititul până în punctul ăsta, vă mulțumesc din suflet că ați trecut pe aici, sau pe pagina blogului, și-ați citit ce-am avut eu de pălăvrăgit. Chiar dacă nu spun asta des, înseamnă mult pentru mine să văd că măcar câțiva oameni văd ce scriu eu și sunt de acord sau nu cu toate chestiile astea. E chiar un sentiment aparte, pentru care vă mulțumesc. Și vă mai aștept și la anul!

Puncte-n plus, credite în plus, învățat cu minus.

  Te trezești dimineața înainte de toată lumea. Încerci să faci cât mai puțină liniște. Toți dorm, dar tu nu mai ai privilegiul ăsta. Trebuie să mergi la seminarul ăla la care nu merge multă lume. Mulți sau nu, tu nu te iei după gura tuturor, așa că mergi, că „îți pune puncte”. După asta încep seminariile pe care le au toți. Totuși tu nu te vezi cu colegii tăi de grupă. Tu nu ai același orar cu ei. Tu mergi la alți profesori. Tu ai auzit că „ăla dă note mai bune”. Încep seminariile cu mai multe grupe-odată. Te întâlnești cu colegii, mai schimbați o vorbă, afli că unul din ei a lucrat la un proiect și a primit ceva în plus. Că poate-l ajută la nota finală. Îl întrebi cum a prins norocul ăsta și ce trebuie să faci să primești și tu ceva-n genul. „Am avut bulan”, zice el. Crezi că încearcă să lucreze împotriva ta, să ia numai el punctele alea. Dar nu ai timp să-ți pese. Trebuie să faci prezența la seminarul ăla „special” după care poate-ți pune un punct bonus la finalul anului. Cine știe, poate o să-ți trebuiască.

  Vânezi note, vânezi puncte, vânezi plusuri și steluțe, doar doar o să-ți iasă o medie mai ok. Între timp, tu nu înveți mare lucru. De fapt nu. Înveți prea multe. Faci o sută de chestii, din care nu ții minte absolut nimic în săptămânile care urmează. Dar hei, ai primit plusul ăla atunci când a trebuit, nu? Și o ții tot așa până la sfârșitul anului, când descoperi că ai avut o medie chiar foartă decentă. Părinții tăi vor fi mândri. Dar tu?

  Nu am nimic cu cei care vânează note, puncte, plusuri, steluțe, semne ale exclamării și orice altceva înseamnă un punct în plus pentru a obține o notă mai bună. Ba chiar îi admir. E muncă serioasă acolo, muncă pe care eu cel puțin nu aș putea să o fac. Totuși îmi pare rău că fac parte dintr-un sistem educațional care e construit în jurul chestiei ăsteia. Ce poți să faci. Când ești la Roma...

  Voi vânați? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu? Vă invit să vă lăsați părerile sau orice alte comentarii ați mai avea în secțiunea de comentarii sau pe pagina de Facebook, https://www.facebook.com/BloguLuNox. Vă mulțumesc și un weekend plăcut să aveți!