„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Wild Wasteland: Să te-ajute Dumnezeu

  Sincer să fiu, nu știu cum am să fiu când am să fiu bătrân. Poate am să fiu un bunic exemplar, poate am să mă fac de 150 de kilograme și am să mă uit la televizor toată ziua sau am să pilotez mașini de curse pentru că și-așa nu aș mai avea cine știe câți ani de trăit. Dar oricum ar fi, aș dori să fiu fericit. Să pot spune că tot ce-am făcut până acum în lumea asta a meritat și că nu-mi pare rău de nimic. Sau, am să fiu un bunic paranoia cu folie de staniol pe cap țipând după extratereștri. Nu râdeți, se poate întâmpla!

  Dar nu de asta suntem aici. Astăzi, după o zi ceva mai lungă la facultate și un laborator la care mă simțeam ca și cum aș fi fost „în plop și plopu-n aer”, după cum spune o vorbă din popor, am decis să merg puțin la fast-food-ul din colț și să-mi iau un binemeritat burger. Mi-era și foame, recunosc, și poate nu am meritat acel burger, dar a fost bun. Acolo, în fața mea, stătea un domn în vârstă care voia să își comande ceva, doar că nu știa cum se numea acel ceva. După o discuție interesantă cu omul de la vitrină, căruia îi cerea „o chestie d-aia presărată cu puțin zahăr, știi tu”, au ajuns amândoi la concluzia că domnul nostru în vârstă voia defapt, o gogoașă. Două chiar! În acel moment, se putea vedea pe fața bătrânelului căruia îi vom spune John de acum (pentru că rămân fără construcții sinonime cu „om bătrân”), că nu putea să înțeleagă cum a putut să uite cum se numesc gogoșile. Gogoșile... Între timp mi-am primit și eu burger-ul și am plecat să-l mănânc, salutând-ul pe John.

  Am mers spre facultate și m-am oprit la un colț să-mi termin „cina” și să mă pregătesc de două ore de stat la bibliotecă, când ce să vezi, John trece pe lângă mine în drum spre Institutul Regional de Oncologie din Iași. Văzusem cu puțin timp în urmă că John lua niște pastile, dar nu am considerat că au vre-o legătură. Ajunge în dreptul meu, și aproape cu lacrimi în ochi, îmi zice: „Vreau doar să-ți spun, că-ți doresc să te-ajute Dumnezeu, cu tot ce vrei tu în viață. Mi-am propus să mulțumesc tuturor persoanelor pe care le întâlnesc, și să le urez numai de bine. Să fii sănătos, tinere! . . .”.

  Și apoi... își continuă încetișor drumul spre IRO. Ce faci în situații de genul ăsta? Adică sigur, i-am mulțumit, și i-am urat toate cele bune de-aici încolo și că totul o să fie ok, dar... parcă nu a fost destul.

  Voi ce ați fi făcut într-o situație de genul ăsta? Ați trecut prin chestii similare? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. Să v-ajute Dumnezeu, sau orice deitate sau concept socio-uman considerați că are o astfel de putere...

  "Wild Wasteland unleashes the most bizarre and silly elements of post-apocalyptic America. Not for the faint of heart or the serious of temperament. " - Descriere din Fallout : New Vegas

ASII Lan Party și „efectul pubstomp”

  Aș dori să încep prin a spune că nu-s un gamer hardcore. Mă joc de plăcere și acum că sunt în ultimul an al facultății, e de înțeles că nu prea am timp să mă joc. Am laboratoare dubioase, cursuri și mai dubioase și nu în ultimul rând o licență la care n-ar fi rău să mai lucrez din când în când. Mi-am pierdut puțintel avantajul pe care-l aveam la începutul anului III. Nu-i bai. Dar să nu deviez prea mult. Chiar dacă nu prea e timp de jocuri, din când în când mai pun și eu mâna puțin mai altfel pe mouse și mai dau găuri într-un tanc sau mai pun un ward, două. Și dacă mai apare și vre-o competiție, cu atât mai bine. Așa a fost cazul weekend-ul trecut, când am avut ocazia de a participa la un LAN Party organizat de Asociația Studenților Informaticieni Ieșeni (sau ASII, pe scurt). Eu, împreună cu alți 4 omuleți ne-am făcut o echipă de Dota2 și am decis să participăm, că doar ce-o să se întâmple. Jucăm un meci, două și plecăm acasă. De fapt am stat acolo cam 7 ore și ne-am jucat de ne-a ajuns. Ca bonus, am observat o chestie foarte interesantă, care cred că se întâmplă destul de des la evenimente de genul.

  Echipa noastră a mers la acel LAN Party cu un singur scop. Să ne distrăm. Dacă, doamne ferește, mai prindeam și un loc pe podium, ceva, cu atât mai bine. Dar, nu a fost cazul. Am avut șansa să ne batem cu niște echipe de oameni profesioniști, al căror scop era să câștige acea competiție. În timp ce nici unul din noi nu avea peste 1000 de meciuri jucate, ne-am întâlnit cu oameni care aveau peste 3000. Există un punct în care nu mai joci jocul „doar de distracție” ci joci pentru a te perfecționa. Pentru a putea concura la un cu totul alt nivel. Pentru a fi un „pub stomper”. „Pubstomp” e un termen care aparent a apărut când DotA era la modă, care se aplica atunci când o echipă de oameni care au jucat foarte mult împreună și care au un nivel de cunoaștere a jocului destul de mare, aleg să se joace cu alți jucători care nu au jucat atât de mult jocul, și poate nici nu s-au mai văzut până atunci. În momente de genul ăsta, jocul devine foarte unilateral, echipa de „pubstomperi” fiind de obicei mult mai bună decât cea de omuleți noi.

  Și chestia asta s-a văzut și la LAN Party. Pot spune că de multă vreme nu mi-am mai luat bătaie în asemenea hal, dar a fost și amuzant într-un fel. Știi că nu mai ai șanse să câștigi, așa că încerci să te distrezi cât mai mult, ceea ce am și făcut. Prima oară când ne-am luat bătaie. Poate și a doua. A treia oară deja a devenit plictisitor. Deci, care e morala aici? Când vreți să participați la o competiție de genul, luați omuleți cu care ați jucat mult, și mergeți acolo să vă distrați. Până la urmă, cică asta contează. Voi când ați făcut ultima oară un pubstomp bun? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. GL HF!