„Toate greșelile gramaticale și/sau de tipar prezente pe acest blog cred că sunt intenționate. Vă rog, nu le stricați visul. Mulțumesc.”

Wild Wasteland: Să te-ajute Dumnezeu

  Sincer să fiu, nu știu cum am să fiu când am să fiu bătrân. Poate am să fiu un bunic exemplar, poate am să mă fac de 150 de kilograme și am să mă uit la televizor toată ziua sau am să pilotez mașini de curse pentru că și-așa nu aș mai avea cine știe câți ani de trăit. Dar oricum ar fi, aș dori să fiu fericit. Să pot spune că tot ce-am făcut până acum în lumea asta a meritat și că nu-mi pare rău de nimic. Sau, am să fiu un bunic paranoia cu folie de staniol pe cap țipând după extratereștri. Nu râdeți, se poate întâmpla!

  Dar nu de asta suntem aici. Astăzi, după o zi ceva mai lungă la facultate și un laborator la care mă simțeam ca și cum aș fi fost „în plop și plopu-n aer”, după cum spune o vorbă din popor, am decis să merg puțin la fast-food-ul din colț și să-mi iau un binemeritat burger. Mi-era și foame, recunosc, și poate nu am meritat acel burger, dar a fost bun. Acolo, în fața mea, stătea un domn în vârstă care voia să își comande ceva, doar că nu știa cum se numea acel ceva. După o discuție interesantă cu omul de la vitrină, căruia îi cerea „o chestie d-aia presărată cu puțin zahăr, știi tu”, au ajuns amândoi la concluzia că domnul nostru în vârstă voia defapt, o gogoașă. Două chiar! În acel moment, se putea vedea pe fața bătrânelului căruia îi vom spune John de acum (pentru că rămân fără construcții sinonime cu „om bătrân”), că nu putea să înțeleagă cum a putut să uite cum se numesc gogoșile. Gogoșile... Între timp mi-am primit și eu burger-ul și am plecat să-l mănânc, salutând-ul pe John.

  Am mers spre facultate și m-am oprit la un colț să-mi termin „cina” și să mă pregătesc de două ore de stat la bibliotecă, când ce să vezi, John trece pe lângă mine în drum spre Institutul Regional de Oncologie din Iași. Văzusem cu puțin timp în urmă că John lua niște pastile, dar nu am considerat că au vre-o legătură. Ajunge în dreptul meu, și aproape cu lacrimi în ochi, îmi zice: „Vreau doar să-ți spun, că-ți doresc să te-ajute Dumnezeu, cu tot ce vrei tu în viață. Mi-am propus să mulțumesc tuturor persoanelor pe care le întâlnesc, și să le urez numai de bine. Să fii sănătos, tinere! . . .”.

  Și apoi... își continuă încetișor drumul spre IRO. Ce faci în situații de genul ăsta? Adică sigur, i-am mulțumit, și i-am urat toate cele bune de-aici încolo și că totul o să fie ok, dar... parcă nu a fost destul.

  Voi ce ați fi făcut într-o situație de genul ăsta? Ați trecut prin chestii similare? Lăsați părerile și comentariile voastre aici, în secțiunea de comentarii, sau pe pagina blogului @https://www.facebook.com/BloguLuNox. Să v-ajute Dumnezeu, sau orice deitate sau concept socio-uman considerați că are o astfel de putere...

  "Wild Wasteland unleashes the most bizarre and silly elements of post-apocalyptic America. Not for the faint of heart or the serious of temperament. " - Descriere din Fallout : New Vegas

2 comentarii: